Cartea lucrurilor tainice
Variaţiune pe o temă de Borges
Rugul ardea dar nu se mistuia Ieşirea 3:2
Attar din Nishapur
Privit-a trandafirul şi i-a spus:
– O sferă imprecisă ţin în mână.
J. L. Borges, The Unending Rose
unde lucrurile disparate dobândesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj
Ioan
Petru Culianu, Alergătorul tibetan
Tout existe pour aboutir à un livre Stéphane
Mallarmé
Cuprins
1 Biblioteca .............................................................. 7
2 Hipertext ............................................................ 14
3 Fania .................................................................... 20
4 Fahrenheit ’89 ................................................. 28
5 Florigera rosis halo ........................................ 39
6 Fotini.................................................................... 46
7 Zahir .................................................................... 53
8 Cartea despre Qilin ....................................... 62
9 Attar ..................................................................... 67
10 Cartea Lucrurilor Neştiute ....................... 75
11 Cartea Lucrurilor Indescifrabile ............ 79
12 Cartea Lucrurilor Invizibile ..................... 83
13 Cartea Lucrurilor Ignorate ....................... 87
14 illuminatio Cartea Lucrurilor Tainice ... 94
Epilog ..................................................................... 103
Notă ........................................................................ 107
1
Biblioteca
Bibliotecile
m-au fascinat dintotdeauna. Încă din copilărie, imensa bibliotecă de familie de
la etajul casei noastre vechi, năpădite de iederă, de pe strada Salcâmilor, mi
se părea un loc miraculos, unde paginile cărţilor pe care le citeam seara luau
forma cercului auriu de lumină proiectat de abajurul roşu al veiozei,
rotunjindu-se ca nişte lampioane chinezeşti luminate din interior. De fapt
întregul imobil era plin de cărţi ce păreau a prolifera asemeni unui organism
cu viaţă proprie, o viaţă vegetală precum a unei plante hrănite cu sevă de
cerneală tipografică. Alteori le vedeam ca pe o maree de hârtie ce ameninţa să inunde
întregul spaţiu, revărsându-se la parter şi până afară, în grădină, umplând garajul
ce-şi făcuse şi el loc printre irişi, caprifoi şi azalee, sub bătrânul nuc din
curte. În nopţile înăbuşitoare de vară când, cu ochii împăienjeniţi de atâta
citit, ieşeam să privesc stelele ce tremurau în aerul încins, mi se părea că
frunzele pieloase, glabre, ce acopereau faţada casei îi dădeau un aer
neliniştitor, de iaz întunecat cu luciul vertical, agitat de valuri verzi, în
care cei ce-o locuiseră pe vremuri, strămoşi ai mei neştiuţi, poate că se vor
fi înecat.
Garajul era o ciudată construcţie de cărămidă,
ovală, ghemuită sub coroana pomului uriaş, încă verde, ce făcea toamna nişte
nuci enorme, neobişnuit de rotunde. Forma lui curbată fusese singura îngăduită
de micul spaţiu liber, înghesuit între arborele nelimitat, zidul de piatră al
grădinii şi o fântână dărăpănată fără apă, cu marginile de travertin crăpate,
având în mijloc un turnuleţ pătrat, piramidal, neterminat, ca un mini-babel de
culoarea cenuşii. Modestul adăpost fusese făcut de ai mei pentru o Dacie 1300 roşie,
cu scaune îmbrăcate în tapiţerie vernil, pe care o câştigaseră pe un carnet CEC
de cinci mii de lei cu premii în maşini. N-o folosiseră însă niciodată iar după
câteva luni o vânduseră pentru a cumpăra și a pune alte cărţi în locul ei.
Chiar şi în acea cuşcă minusculă, în locul efemerului
vehicol apăruseră curând nenumărate rafturi pline. Erau metalice, de același
tip cu cele din casă, toate acoperite de mama cu huse de pânză albastră cu
fermoar. Întotdeauna mă mirasem că, odată intrat înăuntru, spațiul părea a se
mări în chip neverosimil. Infima incintă ovală părea să devină nesfârșită şi nu
înțelegeam cum micul ou de zidărie putea adăposti atâtea rafturi, ca şi cum
s-ar fi dilatat în chip inexplicabil. La fel ca şi casa, de altfel, care mi se
părea în copilărie că are sute sau mii de încăperi. Şi de fapt chiar le avea, în
felul în cale acele palate ale memoriei, construite mental ca nişte dispozitive
mnemonice imaginare de Simonides şi Cicero, iar înaintea lor, de culturile orale
primare, aveau mii de încăperi închipuite, meticulos asociate cu miile de
informaţii de ţinut minte. Doar că, spre deosebire de acele edificii mentale
atât de la modă în Renaştere, care trebuiau să aibă o structură fixă pentru ca
lucrurile memorate să poată fi găsite mereu, fără greş, în acelaşi loc, inepuizabila
casă în care locuiam părea să aibă o configuraţie instabilă, o arhitectură fluidă
de camere volatile ce-şi schimbau mereu forma şi locul, pline de cărţi, şi ele
la fel de încâlcite şi eluzive. De fiecare dată mă rătăceam, cu plăcerea secretă
a aventurii, în camere veşnic noi, contrariat de imposibilitatea obiectivă ca
ele să poată conţine toate acele rafturi nenumărate, așezate parcă şi ele mereu
altfel. Nu înțelegeam nici cine le permuta atât de eficient, și oricât
încercasem, nu izbutisem niciodată să memorez dispunerea lor veșnic diferită,
nici locul vreuneia dintre cărți. De fapt nu-mi amintesc să fi putut vreodată
regăsi aceeași carte a doua oară, nici în casă, nici în garaj.
Dar nu aveam de ce să regret: sub husele albastre,
de fiecare dată când trăgeam câte un fermoar, descopeream minunăţii de
nedescris, mereu altele: atlasuri ale lumii cu hărţi colorate ale tuturor
continentelor; enciclopedii cu ilustraţii ale celor mai bizare lucruri
imaginabile; cărţi de călătorie cu fotografii de munţi presăraţi cu lacuri
glaciare, fluvii ce-şi croiau drum prin jungle luxuriante, cascade ameţitoare
și deşerturi nesfârşite; tratate despre mitologiile antice şi religiile lumii,
cu poze de pagode, temple, piramide, statui de zei ciudaţi şi oameni în
somptuoase veşminte rituale; compendii de astronomie cu imagini ale planetelor,
stelelor şi galaxiilor, pe care mama mi le explica cu răbdare. De altfel, ea
era şi singura care păstra o anume ordine în haosul domestic, singura care se
descurca în hăţişul de rafturi și volume presărate peste tot, singura care ştia
exact, în orice moment, unde se află orice carte de care se întâmpla să întrebe
tata, şi care i-o aducea zâmbind ca o Ariadnă enigmatică şi minuţioasă.
Uneori, rătăcind printre rafturile ce umpleau
majoritatea camerelor, mă întrebam cum ar arăta lumea privită de nişte
ipotetice fiinţe ce ar sălăşlui de cealaltă parte a cărţilor. Aceste fiinţe
n-ar fi altele decât personajele tuturor cărţilor scrise vreodată. Ele ne-ar
vedea dintr-o altă dimensiune, ce ar începe chiar din spatele volumelor
înşirate pe etajere. Îmi imaginam biblioteca asemeni unei oglinzi prin care
s-ar putea intra, ca printr-un portal, într-o altă lume. Aceasta ar fi un
univers diafan, guvernat de propriile lui legi de simetrie, ca în cartea lui
Lewis Carroll, şi populat de făpturi livreşti cu trupuri delicate, translucide,
de vis. Pentru ele, lumea lor ar fi cea reală, iar a noastră – o lume
ficţională, pe care ar privi-o printr-un ecran format din coperţi multicolore,
o lume inversă, adesea absurdă (deşi nu mai absurdă decât a lor), ai cărei
locuitori aroganţi pretind că ar fi singurii reali, uzurpându-le dreptul la
existenţă. Sau poate că ei ar fi tot noi, proiectaţi într-o dimensiune
paralelă, dublurile noastre virtuale, dar ducând o viaţă autonomă, deşi
reflectând-o pe a noastră. Scoteam atunci câte un rând întreg de cărţi de pe
raftul lor, căutând în locul rămas gol dovezi ale acestei existenţe nevăzute
din spatele bibliotecilor. Mi se năzărea că sunt privit de ochii invizibili ai
personajelor din cărţile ce zăceau împrăştiate pe jos, că le aud glasurile
rugătoare, tandre, ori furioase. Îmi închipuiam că vor să comunice cu mine,
să-mi transmită cine ştie ce mesaje secrete, de însemnătate apocaliptică. Cu o
lupă luată de pe biroul tatei cercetam raftul căutând urmele unei prezenţe,
semnele unei treceri, vestigiile unei secrete locuiri. Într-un târziu renunţam,
obosit, punând cărţile la loc, dar nutrind în continuare bănuiala că ceva-mi
scăpase, că undeva acolo era totuşi dovada realităţii palpabile a universului
imaginar aflat „dincolo” de ele.
Mi-am petrecut aşadar copilăria în
singurătatea acelui univers gutembergian, domnind peste un imperiu de grafeme,
dar şi captiv într-o cazemată de hârtie în care nimic nu mă putea atinge.
Imersat în poveşti, priveam lumea de afară ca o succesiune de anotimpuri
aproape abstracte ce-mi trimiteau aceleaşi semnale în fiecare an. Iarna,
crengile nucului plin de zăpadă loveau în geamul camerei mele de la etaj.
Viscolul îmi plăcea cel mai mult, rafalele furioase spulberau perdelele de
fulgi peste casele vechi şi curţile cu forme incerte, ce sfidau geometria, ale
fostei mahalale a silvestrenilor. Undeva spre dreapta se zăreau turlele ninse
ale bisericii Silvestru şi arhitectura implauzibilă a clopotniţei, în care
locuia un băiat de vârsta mea, orfan, aflat în grija parohului. Primăvara,
guguştiuci răguşiţi gângureau pe garduri ca nişte îndrăgostiţi drogaţi, iar în
mai strada mea cu nume de salcâmi era inundată de parfumul teilor şi al caprifoiului.
Vara citeam afară, în grădină, pe un scaun rezemat de zidul fântânii, unde
mama-mi aducea clătite cu dulceaţă de nuci verzi, jofre şi amandine. La umbra
nucului zăpuşeala era suportabilă, aerul de toropeală tihnită mă trăgea la somn
şi visam, amestecate, personaje din cărţile primei mele copilării – legendele
Olimpului, O mie şi una de nopţi, Basmele omului, Habarnam în ţara soarelui, aventurile
lui Cepelică sau mai târziu Jules Verne şi Wells. Toamna, aerul căpăta culoarea
şi aproape consistenţa mierii, cerul era turcoaz şi lumea din cărţile pe care
le citeam devenea şi ea blândă şi nostalgică precum zilele sfârşitului de
septembrie. Începea şcoala, care însă rămânea totdeauna pe jumătate ireală.
Adevărata realitate, lumea care-mi definea identitatea, era tot cea de acasă,
universul-bibliotecă în care creşteam şi care creştea odată cu mine. Aşa-mi
treceau primăverile şi toamnele, cum mai târziu aveam să descopăr cu încântare în
poeticul titlu al unei vechi cronici chineze.Intuisem foarte devreme că
părinţii mei erau legaţi nu doar de o dragoste adâncă, ce se vedea chiar din
felul în care se înţelegeau din ochi, ci şi de pasiunea pentru cărţi. Tata avea
un prenume ce părea a-i fi decis aprioric vocaţia — de altfel mereu glumea pe
seama numelui său, Homer Palamaru, zicând că e o combinaţie antinomică și caraghioasă
ca şi el. Era un om neaşteptat de şarmant, previzibil de mizantrop, şocant de erudit
şi moderat de introvertit, dar de o mare generozitate şi căldură sufletească. În
afară de faptul că fuma pipă, avea surprinzător de puţine ticuri. Deşi biblioteca
era şi pentru el definiţia perfectă a unui cămin, n-avea nimic în comun cu maniacul
sinolog Kien, personajul lui Canetti care visa hemoragii şi incendii de cărţi. Ca
traducător de limbi clasice se bucura de o oarecare notorietate, dăduse chiar o
nouă şi destul de apreciată, deşi inutilă, versiune a Odiseei în hexametri antici, comparată cu cea a lui Murnu. Din
păcate murise prematur, de o boală de plămâni pe care o numea, cu umor livresc,
„nufărul lui Chloé”, făcând aluzie la o carte ce fusese pretextul sub care o
cunoscuse pe mama — evident, unde altundeva decât într-o bibliotecă? — și care devenise
un fel de epitom în oglindă al vieții lor.
Mai târziu, după moartea lui, mama mi-a
arătat câteva manuscrise pe care nu mai apucase să le publice. Printre ele era şi
un teanc de foi dactilografiate, legate în piele, scoase de ea cu grijă dintr-un
sertar al biroului său, încă mirosind a tutun de pipă Troost. Era o traducere din latină a două scurte tratate ale
Sfântului Bonaventura despre unirea cu Dumnezeu, Focul iubirii: călătoria minţii în ea însăşi şi Călătoria minţii întru Dumnezeu. Titlurile
lor aveau să se imprime pentru totdeauna în labirintul circular al memoriei
mele, sublimate în dublul arhetip al unei călătorii îngemănate pe care el nu
mai reuşise să o întreprindă, dar pe care simţeam mi-o lăsase mie ca un fel de testament
implicit. Fusese şi ultimul lucru despre care îmi vorbise mama, care nu
supravieţuise mult după plecarea lui.
Probabil de aceea am simţit că, odată cu casa,
biblioteca şi mania literară, am moştenit de la părinţi, încifrat undeva în interregnul
subconştientului meu, şi sentimentul difuz al unei vag intuite, deşi nu mai
puţin imperioase, misiuni. Căci subconştientul este un no man’s land ce aparţine memoriei, întrucât poate genera
amintiri, şi în acelaşi timp nu-i aparţine, deoarece survenirea lor la nivelul
conştiinţei scapă controlului voinţei. Tot ce puteam conştientiza era că,
într-un fel tulbure, era legată de cărţi, dar şi de o iubire curmată prematur.
La drept vorbind, odată cu trecerea anilor, imaginea
lor a început să se mitizeze în mintea mea. Am ajuns treptat să nu mai fiu prea
sigur ce era adevărat şi ce era ficţiune creată chiar de mine. Dispăruseră din
viaţa mea discret, lăsându-mi tot ce aveam nevoie, dar fără a deveni povară.
Tot mai mult începeam să mă gândesc la ei ca la nişte părinţi ideali, poate
prea perfecţi, făcând tot mai greu distincţia între cei care fuseseră cu
adevărat şi cei imaginari, pe care poate mi-ar fi plăcut să-i am. Chipurile lor
se retrăgeau într-o legendă a cărei amintire, pesemne parţial falsă, începuse
să mă urmărească asemeni unui model de neatins.
2
Hipertext
Nu am nicidecum intenţia să ţes o cronică
amănunţită a acelor ani. E suficient să recurg la evocarea selectivă a câtorva
amintiri disparate, căutând mai cu seamă constante, simetrii şi recurenţe (care
sunt, se ştie, aproximări ale veşniciei), pentru a schiţa cadrul întâmplărilor
ce vor urma — un cadru ce pare cu atât mai ireal cu cât e mai vag conturat. Şi
totuşi, cititorul binevoitor va desluşi în sumarele descrieri poezia unor
vremuri de tot prozaice, născută din evaziune şi vis.
Aşa cum era de aşteptat, am petrecut ani
întregi în bibliotecile din Bucureşti. Preferata mea era BCU-ul, splendida Bibliotecă
Centrală Universitară, vechiul palat al Fundaţiei Carol I, ars din temelii
ulterior, la Revoluţie, în ajunul Crăciunului lui 1989, sub pretextul că ar fi
ascuns „terorişti” (avusesem astfel încă o probă, dramatică, a puterii
subversive a cărţilor). Deşi doar student, apoi absolvent, eram totuși tolerat acolo,
în luxoasa Sală a Profesorilor, prin bunăvoinţa unei bibliotecare drăguţe, elegante,
cu părul bătând într-o nuanţă roşiatică, mereu tristă. Fusese mişcată, se părea,
de asiduitatea tânărului singuratic ce venea aproape zilnic şi care parcă-şi
propusese, asemeni unui Pécuchet valah, să parcurgă toate volumele din bibliotecă.
Mai era apoi Biblioteca Centrală de Stat, ignorată
de toată lumea sub acronimul criptic „BCS”, aflată vizavi de Banca Naţională (abia
mult mai târziu, prin 2010, avea să fie mutată, sub numele de Biblioteca
Naţională, pe Bulevardul Unirii într-o clădire nouă, uriaşă, a cărei
construcţie a durat un sfert de veac şi care a purtat multă vreme drept firmă,
nimeni nu ştia de ce, în loc de numele ei, o uriaşă reclamă clipind intermitent
Samsung). Mai existau biblioteca Facultăţii
de Litere, găzduită în vechea clădire a universităţii din strada Edgar Quinet,
cea a cochetei facultăţi de limbi şi literaturi străine din Pitar Moș (fost pension
de fete pe vremuri), cea austeră de la filosofie, lângă Operă, mica bibliotecă
municipală din Amzei, și în sfârșit semi-interzisele biblioteci străine — cea franceză
din Dacia, cea britanică de lângă cinema Patria, cea americană din spatele
hotelului Intercontinental –, unde simpla înscriere echivala în anii ’80 cu un
act de cvasi-dizidenţă, ceea ce, evident, le sporea farmecul...
Nu erau multe, doar o eneadă, dar de ajuns
cât să proiectez o întreagă metafizică pe seama simbolismului acestui număr.
Căci, la urma urmei, oare nu sfârşeşte orice lucru, dus până la capăt, în
metafizică?
*
Era, desigur, doar un miraj. Căci, în
realitate, ce poate fi mai precar decât o carte — biet artefact organic atât de
inflamabil, de degradabil, de perisabil? Ce e mai fragil decât o bibliotecă? Ce
fel de protecţie ar putea ea oferi, când nu se poate apăra nici pe ea însăşi?
Și totuși, în acei stranii ani ’80 — anii
solitarei mele ucenicii, petrecute parcă într-o enclavă de carton –, mirajul
protecţiei oferite de şubredele labirinturi de celuloză ale bibliotecilor încă persista.
E adevărat, eram și foarte tânăr...
O iluzie factice, de o stranie tenacitate, mă
făcea să mă simt, în bibliotecile tinereţii mele, în acele spaţii impregnate de
scriituri, nu doar protejat, ci şi, mai mult chiar, amplificat. Îmi simțeam gândirea cumva extinsă, infinit reverberată
de milioanele de gânduri captive, încapsulate, conservate lingvistic, îmbălsămate
în smirna cuvintelor, în micile sarcofage de hârtie ale nenumăratelor volume,
înşirate pe rafturi în ordinea unor coduri misterioase.
De altfel, într-o vreme am fost chiar tentat
să studiez biblioteconomia. Învățasem câteva sisteme de clasificare folosite în
biblioteci şi m-am amuzat un timp inventând unul nou, după un principiu împrumutat din „limba
filosofică” a lui John Wilkins. Am folosit pentru el douăzeci şi doi de radicali
ce intrau în componenţa ideogramelor chineze, douăzeci şi două de simboluri
astrologice şi literele alfabetului ebraic. (Am uitat acel cod absurd; îmi amintesc doar că
lui Dumnezeu Îi atribuiam secvenţa Aleph–ideograma
Wang–simbolul Soarelui.) M-am
plictisit însă curând de acest exerciţiu: ideea unui labirint de cărţi infinit îmi
plăcea mai mult decât cea a unei banale incinte ordonate de reguli rigide, mecanice,
fie ele şi create şi ornamentate chiar de mine cu accesorii exotice ori
esoterice.
Înconjurat de miile de cărţi, în liniştea
sălilor de lectură, îmi simţeam mintea multiplicată de discursul invizibilei
elite, în cea mai mare parte defuncte. Procesele mele mentale păreau a se
articula cu, și într-un, unic text universal, în interstiţiile căruia îmi inseram
şi eu involuntar propriile gânduri — ce mi se păreau comune, chiar derizorii.
Îmi închipuiam totuşi că intru în rezonanţă cu marele text al lumii, până când
nu mai ştiam când gândesc eu şi când sunt gândit de alţii. Voci şi idei se
amestecau într-un flux cu debit variabil, al cărui ameţitor eclectism îmi tăia
respiraţia.
De-a lungul anilor şi al lecturilor, ajunsesem
să mi-L închipui (era oare o blasfemie?) pe Dumnezeu Însuşi sub forma unei Biblioteci
fără început şi fără sfârşit — ea însăși un fel de carte sferică infinită, cu centrul
peste tot şi circumferința nicăieri, cum zic misticii, invizibilă dar reală, mai
bine zis hiper-reală, în a cărei virtualitate ar fi existat toate cuvintele
tuturor limbilor posibile, toate textele vreodată concepute sau conceptibile,
întreţesute într-un hipertext infinit şi transcendent, identic cu Logosul
Însuşi. Şi nu doar toate cuvintele, ci şi toate semnele tuturor limbajelor
posibile s-ar fi aflat „acolo”, suspendate în acel hiperspaţiu extramundan, vibrând
ca nişte noduri sau vârtejuri de semnificaţii interconectate cu toate celelalte
într-o maximă, infinită intertextualitate, generând şi conţinând lucrurile
lumii ca nişte raţiuni divine. Mai târziu aveam să aflu că un monah bizantin din
secolul şapte — numit chiar Maxim — le dăduse şi un nume: logoi...
3
Fania
Apoi însă am cunoscut-o pe Fania. Venise în
locul bibliotecarei elegante şi triste din Sala Profesorilor de la Biblioteca Universitară.
În 1988 roşcata reuşise în sfârşit să emigreze în Statele Unite prin căsătoria
cu un profesor excentric din Texas, care scria o biografie a lui Mircea Eliade
şi venise în România după material inedit. Despre Eliade americanul nu obţinuse
mare lucru din cauza ostilităţii autorităţilor, care-i puseseră beţe în roate
la tot pasul, inclusiv microfoane în camera de la Intercontinental. În schimb, poate şi ca o răzbunare faţă de regim,
se alesese cu o nevastă drăguţă — deşi, din păcate, n-avea să fie pentru multă vreme.
Totul făcea parte dintr-un vis pe care ea îl nutrise în secret ani de zile. Întâmplător
îl aflasem: odată, mai demult, când ieșisem într-o pauză și ronţăiam o chiflă
pe holul bibliotecii, Ioana — aşa o chema pe bibliotecară –, care ieșise la o
țigară, îmi destăinuise în şoaptă, într-un moment de depresie, în timp ce-şi
fuma Camelul mentolat, cumpărat clandestin din shop cu devize agonisite ilegal, că visează să călătorească în Brazilia.
De ce tocmai acolo? Îmi răspunsese pe un ton firesc, ca şi când nu putea fi
ceva mai normal — şi mai irezistibil — decât să vrei să vezi Amazonul, jungla,
geoglifele, crocodilii... Treptat ea își făcu din mine un confident — poate
fiindcă nu avea cui să-i povestească, sau pentru că ceva din stilul meu aerian,
de trăitor printre cărți, îi câștigase încrederea. Așa se face că-mi spusese
încântată despre profesorul texan care o ceruse de soție — o poveste în care mie
mi se părea că n-am nicio miză. Mă înșelam, așa cum de atâtea ori ne înșelăm
crezând că nu ne privesc întâmplări ce apoi se dovedesc a fi fost cruciale şi oameni
care, fără a ști, ne marchează viața.
Oricum, mai târziu Fania însăși avea să-mi
relateze că, din câte auzise de la o altă colegă din BCU, chemată de părinții
Ioanei la un parastas, aceasta ar fi fost într-adevăr, până la urmă, devorată
de crocodili în jungla amazoniană unde visase să ajungă. Mi-am amintit atunci
un citat pe care mi-l notasem odată în jurnal: moartea transformă orice viaţă în destin. M-am întrebat dacă nu
cumva visul ei fusese o premoniţie, sau poate chemarea unui destin atroce, iar teribila
ei moarte — preţul plătit unor zei cruzi pentru împlinirea unui vis, ori poate,
pur şi simplu, jertfa adusă într-o altă, neînţeleasă ordine a realului, pentru ca
s-o pot astfel cunoaşte pe Fania, cea care o înlocuise pe Ioana. M-am gândit la
orbul din Ioan 9, născut aşa pentru a se vădi în el lucrarea divină, la moartea
lui Patrocle ce a dus la victoria grecilor asupra Troiei, la cei trei asasini
din filmul Hero care s-au jertfit pentru
ca al patrulea să poată ajunge în faţa împăratului Qin Shi Huang, şi la
nenumărate alte misterioase lanţuri cauzale ce scapă adesea înţelegerii noastre.
*
M-am îndrăgostit de Fania firesc, imediat şi
ireversibil. Era o zi friguroasă de martie, chiar de echinocțiul de primăvară. Orașul
era mocirlit de zăpada pe jumătate topită, înnegrită de praf și fum de
eșapament. Eram fericit să mă regăsesc din nou în raiul labirintic, logocentric,
al bibliotecii. Intrasem în sală și, ca de obicei, semnasem în registru, remarcând
în treacăt că bibliotecara, care în acel moment era întoarsă cu spatele spre
mine, conversând cu o cititoare, era nouă: altă siluetă, alt stil vestimentar, altă
coafură, altă nuanță a părului — șaten, tuns destul de scurt. Exact atunci s-a
întors spre mine să ia permisul și am simțit că brusc mi se taie picioarele și respirația.
Mi s-a părut, în mod obiectiv, cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem
vreodată.
Haiku-urile şi Eminescu evocă floarea de
cireş; Keats – o amforă; Eliot – albul şi aurul ionian. Toate acestea mi-au
trecut prin minte într-o clipă, doar pentru a le repudia imediat ca
insuficiente pentru a sugera aerul ei de taină aurie şi calmă. Era ca o
recunoaştere, un anamnesis dintr-o viaţă trecută pe tărâmul arhetipurilor,
o amintire a ceva ce ştiusem şi uitasem. Am ştiut, cu acea înţelegere
intuitivă, tainică, cu care orice om, într-o anumită clipă a vieţii, ştie că
şi-a întâlnit destinul. M-a privit în ochi și mi-a zâmbit ușor — acel zâmbet
imponderabil, atotînțelegător, care de fiecare dată îmi aducea în minte același
gând ciudat: „Pesemne așa zâmbesc îngerii”. Am întrebat-o unde era Ioana, pe un
ton pe care am izbutit, nici eu nu știam cum, să-l fac să sune cât de cât
firesc. N-a părut deloc mirată, ca și când s-ar fi așteptat să-i vorbesc și
să-i pun exact această întrebare improbabilă.
A privit în jur cu subînţeles şi
mi-a făcut un semn abia perceptibil s-o urmez, ca să nu deranjăm cei câţiva cititori
obosiţi din sală, profesori cărunţi care picoteau cu capetele pe mesele lor
străjuite de veioze cu abajururi verzui. A deschis uşa unei încăperi adiacente
sălii profesorilor. Pereţii somptuoşi, cu coloane de marmură semiîngropate în
zid, oglinzi imense şi stucaturi de ghips poleite cu bronz, contrastau cu
zloata de afară. Prin ferestrele mari de la etaj, din aripa unde ne aflam,
vedeam biserica Creţulescu şi clădirea cenuşie a Comitetului Central. Peste
Bucureştiul mohorât, cu pomi trişti, desfrunziţi, cu crengi ude şi negre ca
nişte oase carbonizate pe un câmp pustiu calcinat, plantaţi de-a lungul
străzilor clisoase pe care alunecau trecători rari, cu aer deprimat, începuse
să plouă mărunt. Eu însă nu mai vedeam burniţa de cenuşă lichidă, nu mai
percepeam paloarea pământie a unui univers de consistenţa plumbului, levitam în
slava aurie a zâmbetului ei. – Aici
cărţile au urechi. Urechi de câine, ştii, ca-n engleză. Am râs de gluma ei
cu dublu sens. Şi ce dacă puteam fi ascultaţi? Nu mă interesa temuta Securitate
despre care se spunea, deşi mă îndoiam, că ar fi avut microfoane peste tot, nu
mă temeam de nimic. Pluteam în aerul fierbinte din jurul trupului ei fragil, pe
razele de laser căprui ale ochilor ei nelumeşti. Avea o voce plăcută, cu un
timbru cald, evanescent, parcă era şi nu era acolo, mă făcea să simt că ne
cunoşteam de când lumea, deşi fără umbra niciunui echivoc.
I-am povestit ce auzisem chiar de la Ioana
despre începutul idilei cu profesorul texan până la acel moment. Nu mai era un
secret, devenise oficial. Mi-a confirmat ceea ce bănuiam, auzise că Ioana
fusese dată afară, dar nu știa mai mult. Nu mă miram să aflu că începuseră
represaliile. După ce un cetățean român depunea actele de căsătorie cu un
străin la Consiliul de Stat și cerea oficial pașaport și permisiunea de a
emigra din România, de regulă urmau tot felul de presiuni și persecuții, inclusiv
desfacerea contractului de muncă sub diverse pretexte cusute cu ață albă.
Obținerea aprobărilor putea dura ani de zile — sau mai puțin, dacă cetățeanul
străin avea relații influente și putea pune în mișcare intervenții diplomatice
„la vârf”. Depindea și de țara de destinație, iar Statele Unite erau
privilegiate; aprobarea de obicei se dădea mai rapid când era vorba de un
american. Se pare că texanul fusese eficace, apelând la un grup de congresmeni republicani
care-l convinseseră pe președintele Reagan să intervină prin ambasadă direct la
Ceaușescu. Dar toate acestea aveau să se petreacă abia în următoarele luni;
deocamdată tot ce știam se reducea la profesorul de istoria religiilor, eliadofobia
autorităților române și visul amazonian al Ioanei. Fusese însă destul pentru a
iniția o conversație cu Fania, față de care nu am făcut niciun secret din impactul
fulgerător pe care ea îl avusese asupra mea.Când
am intrat înapoi în sala de lectură mi s-a părut că văd lambriurile de stejar
de pe pereţi arzând într-o lumină slabă, iridiscentă, şi cărţile înşirate pe
rafturile ce înconjurau sala strălucind într-un curcubeu de foc nematerial, ca
un incendiu al minţii. Şi deodată am avut intuiţia că aceste flăcări spectrale
puteau fi un semn de rău augur, o presimţire a soartei lor, pe care o
prefigurau în chip inexplicabil.
În mod surprinzător — nu puteam înţelege ce
găsise la mine — ea răspunse cu o iubire la care nimeni, începând cu mine însumi,
nu se aştepta. Am cerut-o de soţie după trei săptămâni, într-o sâmbătă
înflorită de aprilie, oferindu-i un uriaş şi destul de convenţional buchet de
trandafiri albi. Ea acceptă și florile, și cererea în căsătorie, deşi îmi
mărturisi că trandafirii o deprimă („Eu
însămi nu sunt decât umbra unui trandafir; frumuseţea e în altă parte!”, îmi
spuse) și mă avertiză din nou, deoarece vorbisem mereu despre asta, că avea în
vedere şi o altă cale, de care încă nu era sigură. Acum era mai mult o
încercare, pentru a se convinge dacă într-adevăr familia era drumul ei, sau
avea o altă vocaţie. I-am răspuns că o înţeleg şi că îmi asum cu bucurie acest risc.
De fapt nu înţelegeam, căci nu înţelegi credinţa decât crezând, nici suferinţa
decât suferind. Dar ştiam că n-avea nicio importanţă. Simţeam că se declanşase
un uriaş mecanism cristalin, de inconceptibilă fineţe, şi că mai curând puteam
opri în loc sistemul solar decât progresia lui prestabilită. Eram fericit.
Ne-am căsătorit la început de iunie, în
biserica unde ea mergea din copilărie și își avea duhovnicul. Parfumul de tei şi
caprifoi încă plutea pe strada mea cu nume de salcâmi... Nu mi-am regretat
niciodată alegerea. Mai e oare cazul să adaug ceea ce cititorul probabil deja a
ghicit? În jungla cărților din casa pe care o moștenisem, Fania intrase la
rândul ei în rolul de Ariadnă cu un firesc ce părea a indica, din nou,
predestinarea.
*
Eu îi dădusem numele de Fania, de la
Ştefania, şi în glumă îi ziceam uneori Ştepifania, spunându-i că ea era pentru mine
ca o revelare a divinităţii, o epifanie tangibilă, chipul ei — o manifestare a
lui Dumnezeu, şi alte asemenea exaltate apoftegme. De fiecare dată îmi replica invariabil,
cu o seriozitate puţin tristă, că erau blasfemii, şi mă ruga blând să încetez. La
fel, când o numeam Beatrice a mea, îmi răspundea că nu știu ce spun, dar că negreșit
într-o zi voi înțelege și eu ceea ce încă nu înțelesesem, deși îl citisem pe
Dante: adevăratul labirint sunt patimile noastre, iar paradisul și infernul — locuri
ale memoriei, cu simetrie inversă. Și încheia mereu cu aceeași propoziție — adevărata Ariadnă e Maica Domnului — pe
care eu nu știam cum s-o interpretez.
Deşi era foarte frumoasă, nu avea nimic din acel
aer mândru al femeilor splendide, acea expresie fin-arogantă ce pare a le
compătimi pe celelalte, mai puţin norocoase, şi a-i dispreţui pe bărbaţii ce
niciodată nu vor avea privilegiul de a fi remarcaţi. Dimpotrivă, chipul ei
părea mai curând oglinda
unei modestii desprinse din Pateric.
Farmecul ei tulburător, ochii ce păreau a privi mereu spre un dincolo ce-i era nespus de familiar, completa
definitiva, absoluta ei detaşare de lucrurile acestei lumi, inteligenţa
neostentativă dublată de o cultură asimilată parcă fără efort, dar mai ales smerenia,
delicateţea plină de compasiune pentru semeni şi dragostea pentru Dumnezeu, pe
care nu încerca să o etaleze, dar nici s-o ascundă, făceau din întâlnirea cu ea
nu doar un moment memorabil, ci pur şi simplu unul dintre acele evenimente ce îţi
schimbă viaţa.
Şi într-adevăr, viaţa mea se schimbă radical;
bucuriile livreşti lăsară locul unei fericiri mult mai tangibile. Dragostea ei
urzi existenţei mele un cu totul alt text, cu care m-am identificat total,
atâta cât a durat. Fusese ca un vis din care nu vrei să te mai trezeşti:
iubirea, conversaţiile, rugăciunile ei de neînţeles pentru mine, cărțile citite
împreună...
Fericirea este nenarabilă, fără istorie.
Se pot povesti întâmplări, transpuse pe axa sintagmatică a succesiunii
temporale; se pot relata fapte şi descrie locurile unde ele s-au petrecut, cu
mai multe ori mai puţine detalii. Dar starea sufletească cu care ele au fost
trăite şi în care au plutit, aura emoţională care le-a
înveşmântat, ţesutul indicibil al experienţei lor interioare, singurul care contează, rămâne dincolo de discurs. În
primii doi ani după căsătorie Fania a continuat să lucreze la bibliotecă, iar
eu mergeam acolo ca și înainte. În serile de vară ne plimbam pe străzile din
jur – Verii, Toamnei, Armoniei, Popa Petre, Viitorului –, iar când cerul întrezărit prin bolţile copacilor
devenea violet, ne întorceam în cealaltă bibliotecă, pe care o numeam „acasă”.
Trăiam ca într-o sferă aurie, luminoasă, aproape complet sustrasă lumii din
jur.
Pe 21 decembrie ’89 eram împreună în Sala
Profesorilor, ce părea sub asediu. Am urmărit de acolo amândoi, cu frunţile
lipite de geam, în direct, momente din revoluția puse în scenă de regizori
profesionişti. Am privit mulțimea adunată în piaţa de sub ferestrele de pe
faţada sudică a BCU-ului ca să asculte discursul rostit de Ceaușescu din
balconul Comitetului Central. Au urmat huiduielile („Noi suntem poporul, jos cu
dictatorul!”) declanşate „spontan” la o comandă discretă, panica, împrăștierea
demonstranților. Am ieșit împreună și ne-am amestecat cu cei ce se îndreptau
spre Universitate. Am dus-o pe Fania acasă. Apoi a început represiunea.
4
Fahrenheit ’89
A doua zi, singur, am ieșit în centru odată
cu sutele de mii de bucureşteni. Am asistat la fuga cuplului prezidenţial cu
elicopterul de pe acoperișul CC-ului şi m-am scufundat în euforia unui oraș ce
trăia căderea comunismului ca un catharsis istoric. Seara am ajuns la BCU odată
cu tancurile. Atunci am asistat la acel bibliocid sinistru şi inutil ca toate
bibliocidurile, declanșat din motive rămase încă până azi nelămurite.
Graţioasa clădire a BCU-ului, înconjurată de
tancuri şi arzând ca o torţă în preajma acelui Crăciun însângerat din ’89, în
zgomotul intermitent al rafalelor de arme automate, mi-a furnizat atunci, odată
pentru totdeauna, dovada tragică, spectaculoasă şi palpabilă, a fragilităţii
bibliotecilor, a friabilităţii
cunoaşterii, a gingăşiei spiritului. Peste ţăcănitul strident, mecanic, al
AKM-urilor se suprapuneau, oximoronic, niște colinde. Se auzeau prima oară după
decenii de comunism ateu în nişte difuzoare plasate între fostul Palat Regal
transformat în muzeu de artă, biserica Creţulescu şi imobilul Generala, a cărui
faţadă laterală, aşa-zisul Palazzo
Calcani, era şi ea cuprinsă acum de flăcările ce se înălţau deasupra
fântânilor arteziene de la parter, prelingându-se pe pilaştrii terminaţi cu
capiteluri corintice.
Mă
luai, luaaaai...
Priveam ca hipnotizat blindatele grele,
cenuşii, faimoasele tancuri româneşti TR–77 şi TR–85 proiectate la Braşov şi
fabricate la uzina 23 August în
Bucureşti pentru apărare (împotriva sovieticilor? serios?), eşuate în
cumplita farsă a unei revoluţii manipulate. Înaintau greoi, implacabil, pe sub
zidurile gri ale clădirii Comitetului Central, zgâriind urechile cu scrâşnetul
asfaltului răzuit de şenile. Pe turelele ce se roteau ca orbeţii în direcţia
unor inamici invizibili (poate şi inexistenţi, aveau să zică unii) erau înfipte
drapele tricolore; în locul stemei socialiste, proaspăt decupate din mijloc, se
căsca o gaură circulară, ce părea a simboliza vidul lăsat în centrul puterii de
căderea regimului: avea să fie ocupat atât de rapid încât mulţi aveau să spună
că de fapt nici nu existase cu adevărat vreun gol de putere. Pe lângă monştrii
metalici alergau plutoane de infanterişti tineri, recruţi veniţi de la ţară,
înarmaţi cu automate „Kalaşnikov modernizat” făcute la Cugir, deturnate şi ele,
iată, către o bibliomahie lipsită de orice glorie. Vreo douăzeci de maşini de
război se opriră în Piaţa Palatului şi începură să tragă în toate direcţiile
(cu excepţia CC-ului), dar mai ales spre muzeul de artă şi Biblioteca
Universitară, nimeni nu ştia în cine sau de ce.
Velerim
și Veler-Doaaamne...
Se înverșunau în special asupra Bibliotecii,
părând să-i ignore complet destinația. „Acolo sunt teroriştii”, se zicea, deşi
nimeni nu văzuse de fapt vreunul; doar la televizor fuseseră arătate în fugă, în
decoruri sordide, nişte cadavre dubioase, unele goale, în poziţii nefireşti,
altele semi-carbonizate, care ar fi putut fi ale oricui. Imaginea gloanţelor
trase la nimereală în întuneric de soldaţi nepăsători (sau, mai curând, şi ei
speriaţi, neînţelegând nimic din ce se petrecea, derutaţi de ordinele
contradictorii primite nu se ştia de fapt de la cine, deoarece ministrul
apărării era mort – sinucis ori executat, cine putea ști? – iar comandantul
suprem al armatei, preşedintele ţării, secretarul general al partidului, tovarăşul
Ceauşescu, neînţelesul geniu al Carpaţilor, mecanicul de pe locomotiva istoriei
noastre moderne – sau
poate aici era o confuzie cu titlul lui Kim Ir Sen al Coreei? dar oare mai avea vreo
importanţă? – fugise, fusese arestat şi avea să fie executat împreună cu
soţia peste trei zile în direct, în văzul întregii naţiuni, o audienţă captivă
formată din milioane de telespectatori înfricoșaţi şi increduli, aceiaşi care,
ani de zile, îi văzuseră numele şi chipul ubicuu pe toate ecranele, paginile de
ziar, tablourile, panourile, pancartele, afişele, expus peste tot ca o icoană
grotescă a unui dumnezeu bâlbâit, surogat de divinitate ori pseudo-demiurg
senil, guvernând un simulacru eșuat de utopie ateistă, iar acum aveau să-i
privească împușcați chiar în ziua de Crăciun într-o garnizoană de provincie, ca
două jalnice animale vânate iarna, vieri patetici hăituiți și încolțiți în
pădurea înghețată, ori iepuri deznădăjduiți alergând în zigzag pe câmpul
acoperit de chiciură ori paralizați de faruri pe șosea), dârele luminiscente
lăsate de proiectilele trasoare ce pătrundeau cu zgomot sinistru prin geamurile
bibliotecii şi incendiau vechile lambriuri de stejar din Sala Profesorilor — sala
mea, sala noastră —, aveau să se
imprime pentru totdeauna în mintea mea ca o efigie a efemerităţii culturii.
Trei
crai de-e la-a Ră-ăsă-ări-i-i-i-t...
Aproape fără să-mi dau seama ce fac, instinctiv,
văzând flăcările, am intrat atunci și eu în bibliotecă, odată cu câțiva
pompieri, în încercarea de a stinge incendiul. M-am urcat împreună cu ei pe
acoperiș, ținând în mână un furtun alimentat cu apă de la un hidrant din
perete. O clipă am contemplat de sus oraşul în lumina violetă a serii de
decembrie. Palatul Regal avea geamurile sparte şi pereţii muşcaţi de proiectile.
Ştiam că înăuntru, în muzeu, erau expuse icoane, acum cu siguranţă lovite de
gloanţe. Fulgerător mi-am amintit de hobby-ul (relatat de Soljeniţîn) de a
împuşca icoane al lui Enoh Herşevici Ieguda, director NKVD, ministrul de
interne al lui Stalin. Măcar cei de jos nu ştiau în ce trag.
Văzute de sus, blindatele din fața
Bibliotecii păreau niște jucării stricate, risipite pe asfalt. Printre ele se
strecura o Salvare, îi auzeam sirena ca și când ar fi fost lângă mine. Clădirea
învecinată ardea în continuare. Se întuneca. Imediat, însă, cei doi pompieri
cocoţaţi pe lucarnă şi cu mine am realizat uluiți că soldații de afară, de
lângă tancuri, începuseră să tragă în noi, luându-ne pe întuneric drept teroriști.
A trebuit să abandonăm urgent acoperișul. Focul urca spre căpriorii de la
etajul de sub noi. Am coborât spre sălile de lectură și depozitele de cărți,
pompierii dotaţi cu securi au spart ușile încuiate și am intrat în Sala Profesorilor.
Ne-am trezit într-o biblio-apocalipsă. Între lambriurile în flăcări, sute de
tomuri ardeau pe rafturile transformate în ruguri. Alte sute de cărți, unele
deja pe jumătate arse, pluteau în lacul format pe jos din apa ce țâșnea din
furtunuri. La un moment dat, când mă aflam în dreptul unei ferestre, un glonte
de AKM calibrul 7,69 mă nimeri în brațul drept, mai jos de umăr. Era doar o
rană superficială, o zgârietură, de fapt nici nu simțisem decât o ușoară
arsură, prin paltonul îmbibat de apă. Abia pe urmă unul din pompieri îmi atrase
atenția că aveam mâneca plină de sânge. Trăseseră în mine soldații din piață,
convinşi că zăriseră un terorist. Şi am
numit acest circ haotic revoluţie...
Pe la ora patru dimineaţa un maior de
pompieri m-a luat deoparte și mi-a spus să plec acasă.
– Oricum, îmi spuse maiorul, plecăm și noi.
N-are rost să pun în pericol viața oamenilor mei. Nu vezi? Pot fi oricând
împușcați chiar de armată. Așa, ca tine. Militarii au ordin să tragă în tot ce
mișcă în clădire.
– Bine, am protestat, și biblioteca? Dacă
plecăm, ard toate cărțile... Toate!
– Ei și? Maiorul dădu din umeri. Viețile
oamenilor prețuiesc mai mult.
– Dar sunt cărți rare, am insistat. Incunabule,
manuscrise de Eminescu, documente despre românii din Ardeal...!
Nu puteam să cred că pot pleca pur şi simplu.
Maiorul se enervă.– Or fi! Pe băieții mei i-așteaptă familiile acasă. Du-te la
părinții, soțiile, copiii lor și spune-le că au murit eroic, împușcați de
armata română, salvând niște cărţi. Te scuipă în ochi, te iau și la bătaie...
Nu suntem noi vinovați. Ăia care au dat ordin de tragere... Să răspundă ei...!
Și într-adevăr, curând după aceea maiorul
dădu semnalul de plecare. Am fost nevoit să ies odată cu pompierii, după ce am
aruncat o ultimă privire infernului de cărți carbonizate sau arzânde. Mașina
pompierilor fusese perforată de gloanțele armatei. Maiorul a tras o înjurătură.
Stând lângă el, ud, tremurând, am văzut cum focul se întinde, cuprinzând
întreaga clădire. Avea să ardă o zi și o noapte. M-am întrebat oare cât de
cinici puteau fi cei ce ordonaseră acest oribil holocaust textual? M-am gândit că
avea o semnificaţie de rău augur: noua eră post-comunistă începea cu un act
ce-mi amintea de Fahrenheit 451 al
lui Bradbury. Chiar aşa! Îmi veni ideea că arderea BCU-ului ar fi putut rămâne
în istorie ca Fahrenheit 1989...
Dar îmi mai amintea de ceva — fapt istoric,
nu ficțiune: arderea cărţilor poruncită de împăratul Qin-Shi-Huang-Di, tiranul
întemeietor al dinastiei Qin de la care se trăgea numele Chinei. În chiar acest
moment când aboleau o dictatură, noii lideri reiterau gestul logocid pe care alt
dictator îl comisese, cu peste două milenii în urmă, într-o țară devenită și ea
mai târziu marxistă. În acest caz, dacă se confirma ce auzisem despre arhitecţii
„loviluției” din decembrie, se putea vorbi de un „Brucan-Shi-Huang-Di”...? Să
fi fost oare volumele arse acum, pe rugul „manipoluţiei”, nu doar un final de
regim, ci şi un preludiu ce deja anunţa o nouă distopie? Era foarte probabil.
Iar dacă da, atunci ea se contura a fi de alt tip, mai subtil, mai pervers — una
culturală...
Am pornit spre casă, trecând prin punctul
aflat vizavi de biserica Creţulescu unde mai târziu avea să se ridice ironicul obelisc
poreclit „Ţeapa Revoluţiei”. Exact în acel loc, în timp ce auzeam rafalele de
armă la ralenti, am avut o viziune
bizară. Mi se părea că văd cum cenuşa albă a cărţilor incinerate se așterne lin,
lent, ca un giulgiu semiotic, peste oraşul însângerat, peste mulţimile care
strigaseră plângând şi încă mai strigau, euforice, pe străzile din centru, în
timp ce făceau cu două degete semnul victoriei: Vom muri şi vom fi liberi...!,
sau cântau Noi de-aicea nu plecăm, nu
plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră...! (Oare cine
compusese acest slogan pe melodia Zece
negri mititei? Să fi fost doar un cinism involuntar, ori codul unei
strategii?) Milioanele de cuvinte arse ale textelor mistuite de foc pluteau
peste Bucureștiul insurgent, ningeau peste populația încă o dată înșelată, şi
sfârșeau prin a se depune pe acoperișuri asemeni unei zăpezi negre, fierbinți,
formate dintr-un imperceptibil scrum de litere, precum un semn tăcut sau o
neauzită, non-verbală profeţie...
Doisprezece ani după Fahrenheit ’89 avea să aibă loc, pe alt continent, într-o altă
lume, un alt incendiu înscenat, numit de un regizor Fahrenheit 9/11. Scenariile subversiunii, manipulării și terorii – atât
de repetitive...
5
Florigera rosis halo
Curând după aceea Fania a demisionat și în
anii următori ne-am bucurat de ceea ce părea a fi o libertate definitivă. Am
călătorit mult. Familia ei, prosperă și înainte, devenită și mai înstărită în
urma unor retrocedări, ne ajuta generos. Sperau ceea ce speram și eu — ca Fania
să rămână cu noi... Au urmat croazierele pe mările lumii, oraşele mereu mai
îndepărtate, Veneţia, Ravenna, Valletta, Alexandria, Damasc, Lhasa, Kunming,
Taipei... În amintirea mea ele sunt legate de o inexplicabilă senzaţie de
căldură şi un gust persistent de sare de mare ce-mi rămânea totdeauna în gură
şi în nări după ce o atingeam sau doar mă aflam în prezenţa ei... De altfel
mereu căutam amândoi marea, reveneam la ea de fiecare dată, o priveam de pe
nisipul plajelor Africii mediteraneene, de pe falezele Maltei populate cu
milenii în urmă de navigatori fenicieni vorbind o limbă semitică... Am cunoscut
clipe perfecte, de fericire absolută, când lumea devenea rotundă şi translucidă
ca o perlă, roşie-verde-aurie ca visele copilăriei mele, dulce-amăruie ca o
amandină, blândă şi catifelată ca un amurg de vară. Odată, citind pe faţada
unei pensiuni inundate de lavandă, cimbru, dafini, oleandri şi artemisia din
cochetul sat maltez ͑Aṭṭard, o scurtă
deviză heraldică în latină — Florigera rosis halo — Fania îmi strigase râzând: Da! Aici vreau
să stăm! Vreau să înmiresmez
aerul cu florile mele! În acel moment am realizat că era exact cuvântul
potrivit: îmi înmiresmase viaţa.
*
Aşadar, am primit fără să mă mir vestea că
Fania va intra în monahism. Am ajutat-o să-şi strângă puţinele lucruri
personale şi am condus-o la Gara de Nord. Mă rugase să n-o însoţesc până la schitul
aflat într-o zonă izolată din Caraş-Severin, pe lângă Cheile Nerei, unde
călătorisem odată împreună. Am suferit, desigur, din cauza despărţirii, dar
blândeţea şi iubirea cu care ea m-a învăluit până în ultima clipă au făcut durerea
cât de cât suportabilă. Pe lângă asta, mă gândeam că acest moment, pentru care mă
pregătisem zece ani, fusese într-un fel destinul meu. Dar acum constatam şi eu
ceea ce ştim cu toţii: atunci când vine suferinţa, pregătirea nu ajută; intensitatea
e aceeaşi.
Nu pusesem la îndoială nicio clipă ultimele
ei cuvinte dinainte de a ne despărţi: „O să mă rog mereu pentru tine”. Ceea ce
nu bănuisem erau consecinţele. Că nu mă mai puteam gândi la nimic altceva era
de aşteptat. În fond ea fusese viaţa
mea în ultimii zece ani. Dar se petrecu şi altceva; începând din acea zi, viaţa
mi se schimbă treptat. Duminica la Liturghie mă străduiam să urmăresc fiecare
cuvânt, citeam Filocalia şi, cu
febrilitate, Vieţile Sfinţilor, pe
care le găseam captivante. Într-un fel parcă mi se transferase ceva din
personalitatea ei, paradoxal, mult mai mult decât atunci când era prezentă: mă
surprindeam umplând golul lăsat de ea, făcându-i gesturile, rostindu-i
cuvintele, mimându-i intonaţia, gândindu-i gândurile, încercând involuntar nu
doar s-o copiez, s-o imit exterior, ci să preiau, să asum efectiv tainica
esenţă a făpturii ei, să fiu ea.
Am trăit cinci ani ca într-o transă, fără să înţeleg
prea bine ce mi se întâmplă şi de ce. Nu mai eram sigur cine sunt eu însumi,
nici dacă viaţa mea mai era reală. Aveam senzaţia difuză că îmi supravieţuisem,
pentru a trăi viaţa ei postumă,
netrăită — o viaţă alternativă, pe care ea n-avea s-o mai trăiască niciodată.
Apoi, în prima zi a unui septembrie auriu, am
aflat printr-o cunoştinţă comună că exact peste o săptămână, chiar de Sfânta
Maria „mică”, Fania urma să depună voturile monahale. Fără să o anunţ, pentru a
n-o tulbura, aşa cum mă rugase, m-am hotărât să merg la Nera pentru a fi de
faţă la acest moment, a cărui semnificaţie, totuşi, încă n-o pricepeam.
6
Fotini
Era prima dată când asistam la un ritual de
călugărire. Nu ştiam aproape nimic din rânduiala profund mistică prin care o
femeie sau un bărbat moare lumii şi se naşte într-o nouă ipostază, dăruită lui
Hristos. Am urmărit cu încordare, dintr-un colţ aflat în partea din spate a
micului paraclis de lemn de la Nera, fiecare detaliu al slujbei. Iar când Fania
– Fania mea –, îmbrăcată într-o
cămaşă albă, lungă până în podea, se întinse pe mochetă în faţa altarului, sub
Pantocratorul din cupolă, cu faţa în jos şi braţele în formă de cruce, ca un
mare trandafir alb, abia tăiat, am izbucnit în lacrimi. Am plâns tot timpul cât
a durat sfâşietorul imn Braţele
părinteşti, şi m-am gândit că şi eu, ca toţi ceilalţi, îmi irosisem viaţa
în păcate.
Am privit-o pentru ultima oară. Era chipul
Faniei şi totuşi nu mai era ea; de acum chipul aparţinea Fotiniei — acesta îi
era noul nume primit la călugărire. În noul ei veşmânt monahal, cu capul
acoperit de o camilafcă circulară, privea ţintă lumânarea aprinsă pe care o
ţinea în mână şi pe care avea s-o poarte aşa o săptămână. Nu mai ştiam sigur pe
cine privesc: pe Fania sau pe Fotini?
Am ieşit răvăşit din paraclis. Înăuntru încă
răsunau vocile limpezi ale tinerelor maici de la strană. Cântările ieşeau în
noaptea senină de început de toamnă, plutind ca nişte păsări albe ce desenau
cercuri tot mai largi peste dealurile din jur acoperite cu păduri de fagi şi mesteceni.
Era un Axion pe o melodie compusă de Anton Pann (tot Fania mă învăţase să
iubesc muzica psaltică): Cuviinee-see...
cuuuu aaaadeeeevăăăăraaat... să te feriiiiciiim... Sunetele de cristal
zăboveau deasupra copacilor, mângâind frunzişul, florile de urechea-ursului,
creţuşcă şi nu-mă-uita de prin poieni, afinele şi merişoarele de care pajiştile
erau pline, şi pierzându-se, ca spiralele de fum dintr-o cădelniţă, în văzduhul
tămâiet.
Pierzându-se? Dar oare se pierde ceva,
vreodată, cu adevărat? Oare nu se păstrează totul, absolut totul, în
eternitate? Mi-am amintit de ākāṣa,
infinitul depozit karmic din Upanişade, spaţiul eteric sau
conştiinţa-receptacol, în care întreaga realitate, tot ce a existat vreodată, s-ar
conserva în veşniciile ciclice ale universurilor hinduse. Însă, într-adevăr, chiar
lăsând deoparte esoterismul indian, oare nu ne rămân veşnic toate faptele,
cuvintele, sunetele, gândurile, înscrise pentru totdeauna în sufletul nostru
nemuritor, şi mai ales păstrate pururea în memoria nesfârşită a lumii, în infinita
gândire a lui Dumnezeu? Tot ce s-a petrecut odată, tot ce s-a rostit, gândit sau
simţit o singură dată, nu se imprimă oare ireversibil, indestructibil, de neşters,
în ţesătura inefabilă, nemărginită, a memoriei divine?
Dar asta însemna că nici iubirea Faniei nu se
va pierde: de vreme ce a existat o dată, va exista întotdeauna, o voi avea mereu.
Odată trăită această bucurie, nimic nu mi-o mai putea răpi; o voi păstra în
veşnicie. „Ce-adevărat iubeşti nu-ţi poate fi răpit”, mi-am amintit versurile
lui Pound. What thou lovest well cannot
be reft from thee. What thou lovest well is thy true heritage. Deci e
adevărat...
O stea căzătoare brăzdă cerul fără nori. Da, mi-am
zis, era într-adevăr ca o nuntă de basm, o nuntă mistică; doar că acum nu eram eu
mirele ce se cununa cu o moarte simbolică, ci Fania. Mi-am amintit o altă seară
de septembrie, la Iaşi, în Copou, când ea îmi recitase în şoaptă: Mai departe, mai departe, mai încet, tot mai
încet, sufletu-mi nemângâiet îndulcind cu dor de moarte... De ce „de moarte”?
o întrebasem. Nu-mi răspunsese, dar îi zărisem lacrimile...
Aceste gânduri, aceste amintiri deşirante, suprapuse,
strat peste strat, în palimpsestul intertextual al memoriei mele, reverberate sibilinic
între oglinzile paralele ale celor două chipuri identice, repetate de milioane
de ori în neuronii cortexului meu, declanşară în mine, după tot ce trăisem
înăuntru, agonia unei disperări lucide. Abia acum am resimţit un gol dureros,
ca şi cum tocmai aş fi pierdut pe cineva apropiat. Şi, privind turla ascuţită a
bisericii în stil maramureşan, care decupa o siluetă întunecată din continuumul
cerului înstelat de septembrie, cu crucea din vârf profilată exact pe discul
lunii pline, m-am gândit că, într-adevăr, într-un fel Fania murise, iar în
locul ei se născuse maica Fotini. Deşi nu se putea spune nici că Fania ar fi
dispărut cu totul. Fania şi Fotini erau inseparabile şi totuşi opuse, ca
termenii unui oximoron mistic. Aparent, Fania continua să trăiască întru
Fotini, cu conştiinţa ei proprie, cu amintirile şi chiar cu trupul ei; şi
totuşi, întru naşterea Fotiniei, Fania murise. Era acelaşi ipostas uman,
acelaşi trup şi acelaşi suflet, şi totuşi altul, înnoit printr-un jurământ
ireversibil de a-I sluji lui Dumnezeu tot restul vieţii, în sărăcie, castitate
şi ascultare.
N-am putut dormi în acea noapte, în camera mea
din arhondaric, aşa cum ştiam că nici Fania, sau mai bine zis de acum Fotini, în
chilia ei, nu dormea. Spre dimineaţă, aflat într-o stare de torpoare
semi-lucidă, am visat-o (le-am visat?!) ca pe un Ianus bifrons, cu cele două chipuri identice care însă nu priveau în
direcţii opuse, ci erau în acelaşi timp distincte şi totuşi complet suprapuse, contopite
fără a-şi pierde individualitatea, unite sub aceeași rotundă camilafcă. În
imposibila lor coincidentia oppositorum,
ele alcătuiau un singur chip, subţiat până la transparenţă, care mă privea cu
intensitatea unei îmbrăţişări tăcute.
A doua zi dimineaţă am plecat fără să-mi iau
rămas bun. Ne vom întâlni în rugăciune, şi apoi, mai adevărat, în lumina cea
neînserată, aşa cum ea îmi spusese odată, fără ca atunci să pot înţelege. Acum parcă
începeam să desluşesc ceva.
7
Zahir
La întoarcere, epuizat şi confuz, am coborât
în satul Sasca Montană, de unde am luat fără să întreb nimic prima ocazie
apărută, un Fiat delabrat, în care am adormit. Se nimeri ca maşina să meargă în
altă direcţie decât Timişoara, iar şoferului oricum nu-i păsa unde voiam să
ajung. M-am trezit la Anina, unde cineva mi-a sugerat să iau semmeringul până la Oraviţa. M-am urcat
într-un trenuleţ ca de jucărie, pe şine înguste, dar, pierdut în reverii
indescifrabile, abia dacă am observat vagonaşele minuscule, zecile de tuneluri,
poduri şi viaducte peste văi cu nume insolite, uşor aliterative, Jitin, Lişava,
Caraş, Şteierwald..., peisajele spectaculoase, neverosimile, de basm sau de legendă,
ca din Fraţii Grimm.
Ajuns în sfârşit după-amiază la Timişoara, am
luat bilet la un tren spre Bucureşti, până la plecarea căruia mai aveam câteva
ore bune. Am rătăcit la întâmplare pe străzile familiare ale oraşului, traversând
Bega pe câteva poduri, sau poate de mai multe ori pe acelaşi pod (mi s-a părut
că recunosc podul Decebal, cel pe care avusese loc masacrul din 17 decembrie 1989,
cadavrele victimelor fiind apoi duse cu o autoizotermă de la Comtim la crematoriul din Bucureşti şi
incinerate, iar cenuşa aruncată într-un canal, aşa-numita „Operaţiune
Trandafirul”), încât la un moment dat mi-am dat seama că mă învârtisem în cerc.
Pentru a ieşi din labirintul de străzi şi canale, am intrat în catedrala mare din
centru, unde m-am rugat o vreme cu concentrarea şi liniştea pe care mi-o dădea
certitudinea că Fotini se ruga în acelaşi timp pentru mine.
Seara, în drum spre gară, udat zdravăn de ploaia
ce începuse brusc, mai mult ca să mă adăpostesc, m-am abătut pe la un
anticariat din cartierul Iosefin. Dacă tot intrasem, am cumpărat şi câteva
cărţi, ca justificare, dar poate şi din nevoia de a-mi regăsi, în urma
cutremurului interior din ajun, o identitate culturală de mulţi ani neglijată. În
plus, parcă mă temeam să rămân câteva ore în tren singur cu gândurile mele.
Aşezat pe locul meu în vagonul pustiu,
tremurând uşor în sacoul ud, am început să răsfoiesc eterogena colecţie
achiziţionată la preţ redus: volumele 1 şi 10 din Filocalia, Teologia mistică a
Bisericii Răsăritului de Losski, Erosurile
imnelor dumnezeieşti ale Sfântului Simion Noul Teolog („Fania le ştia pe de rost”, m-am surprins
gândindu-mă din nou la ea ca şi când ar fi murit), Viaţa Sfântului Grigorie Palama de Stăniloae, Imn pentru crucea purtată de Virgil Maxim, Divina Comedie a lui Dante (doar Paradisul, în vechea traducere a lui Coşbuc) şi nişte povestiri de
Borges, recent reeditate. Pe aceasta din urmă o cumpărasem mai mult dintr-un
altfel de nostalgie, sau poate snobism: traducătorii erau foştii mei dascăli
din facultate, alintaţi de generaţii succesive de studenţi sub numele Doña Cristína (de al cărei curs despre
Borges fusesem fascinat) şi Don Andrés.
„El más cortés
es Don Andrés” – mi-am amintit orele de
literatură spaniolă ale desăvârşitului caballero,
curtenitorul profesor ce-mi vorbise prima dată despre San Juan de la Cruz,
într-o încăpere de la etajul patru al Universităţii, în săliţa de seminar ce
plutea ca un montgolfier deasupra unui oraş ireal — asemeni sufrageriei ce se
înălţa spre cer într-un roman de Scott Fitzgerald citit de mine pe furiş în
armată –, planând peste portretele lui Ceauşescu, statuile lui Lenin şi
lozincile despre comunism (viitorul luminos al omenirii, eră eluzivă, miraj tot
mai ceţos în care de mult nu mai credea nimeni), purtată în seara obscură de
versurile misticului spaniol despre treptele iubirii extatice urcând către
unirea cu un Creator inexprimabil.
În lumina difuză, albăstruie din tren, am citit
câteva pagini din Sfântul Isaac Sirul despre nevoinţă şi vieţuirea călugărească,
zăbovind o vreme asupra Cuvântului XXIV despre semnele şi roadele dragostei şi
extazul mistic. Mi s-a părut mult prea sus faţă de nivelul meu, totuşi am simţit
o căldură şi o bucurie inexplicabile, ce nu ţinură mai mult de o clipă. M-am gândit
la Fania.
Am lăsat Filocalia
şi m-am apucat să recitesc proza fantastică a lui Borges, ce mă mesmerizase cândva,
într-o existenţă de care aproape uitasem. Am parcurs parcă pentru prima dată
povestirile stranii, ce aveau darul de a mă face să uit orice altceva. Iar când
am ajuns la cea numită Zahirul m-am oprit,
fără niciun motiv aparent, asupra unei menţiuni despre o implauzibilă Cartea Lucrurilor Neştiute, sau Asrar
Nama, atribuită lui
Attar. Mi-am amintit de satul maltez cu nume asemănător, ͑Aṭṭard, unde ea fusese atât de fericită. Să
fi existat vreo legătură? Poate că nu, dar în mintea mea conexiunea deja se
formase.
Mi-am mai adus aminte că numele mă intrigase
şi la lectura anterioară a povestirii, cu ani în urmă, şi am presupus, ca şi
atunci, că era rodul cunoscutei predilecţii pseudo-epigrafice a lui Borges:
prin urmare am luat ca de la sine înţeleasă supoziţia implicită că n-ar fi fost
decât o carte imaginară, un titlu născocit de Borges potrivit obiceiului său de
a da citate false din autori inexistenţi şi cărţi niciodată scrise. Totuşi, mai
mult ca un joc sau un exerciţiu menit să-mi distragă atenţia, am încercat să-mi
închipui ce ar fi putut conţine o scriere cu un asemenea nume enigmatic.
Dintre multiplele înţelesuri pe care ambiguul
titlu le îngăduia, în starea de tulburare în care mă găseam, am ales unul extrem:
trebuia să fie o carte despre lucruri necunoscute nimănui, un text de neconceput
despre lucruri pe care nimeni nu le ştie, nu le-a ştiut şi nu le va putea şti
vreodată. Evident, optasem pentru o interpretare fantastică, întrucâtva contaminată
metafizic, fiind încredinţat că aceasta era semnificaţia pe care i-o dăduse
însuşi naratorul ce-şi zicea Borges.
Ajuns aici, în zgomotul egal al roţilor
ţăcănind peste îmbinările dintre şine, în timp ce pe geam se vedea Dunărea
lucind slab în lumina unei semiluni de abur, undeva pe la Orşova, am adormit.
Inevitabil, am visat-o din nou pe Fania, conjunctă cu Fotini, înveşmântată în
rasa ei puţin prea mare. Mă privea blând, insuportabil, prin vălul cernit,
rezemată uşor de o catapeteasmă sferică, de culoarea aurului, purpurei şi
smaraldului, ale cărei icoane se metamorfozau, aşa cum se preschimbă lucrurile în
vis – telescopat, anamorfotic – într-o bibliotecă rotundă, cu mii de volume, pe
al căror cotor circular, auriu, se repeta la infinit acelaşi titlu: Cartea Lucrurilor Neştiute. Literele
ardeau stins ca o iarbă fosforescentă, reflectate în mii de oglinzi ce
multiplicau, toate, chipul ei. Fania şi imposibila carte se suprapuneau, unite
şi totuşi rămânând distincte, îngemănate dar neamestecate, întrepătrunse şi totuşi
fiecare neschimbată, îmbinate dar neîmpărţite, clar conturată fiecare şi totuşi
nedespărţite (ceva de acest gen, aveam să mă gândesc mai târziu, citisem că
s-ar fi spus undeva despre unirea celor două firi în Iisus Hristos), într-o
unică imagine incandescentă: un palimpsest de foc, pe care o mână nevăzută
scrisese o altă identitate, fără a o şterge pe prima.
Dimineaţă, când m-am trezit la Bucureşti
înfrigurat şi ameţit, şi am coborât clătinându-mă pe peronul Gării de Nord, cu
un început de febră cauzată de oboseala extremă, ploaia din ajun şi curentul
din vagon, această ultimă imagine din vis devenise deja un gând familiar. Cu un
rest de luciditate am încercat să-mi dau o explicaţie: poate era mai bine aşa, gândul
la Fania era prea dureros. Apoi metabolismul gării — ciudat organism intermediar,
mutant hibrid rezultat din încrucişarea, sub zodia căii ferate, dintre un mall şi o hidră cu trup de metal ruginit,
teritoriu echivoc al tranziţiei între captivitatea rutinei citadine şi libertatea
zărilor lumii — mă înghiţi ca un portal şi mă expulză îndată în dedalul capitalei,
oraşul meu tragic, mistuitor, halucinant, cu parlamentari mafioţi, politicieni nevertebraţi
şi alte specimene năclăite în gelatina unei alte, nesfârşite tranziţii, cu
interlopi, manelişti, poeţi, starlete şi sfinţi.
8
Cartea despre Qilin
Pneumonia dură două luni, într-o formă
galopantă, timp în care febra mă menţinu într-o stare ambiguă, la marginea
delirului. Visul din tren deveni recurent, până când nu l-am mai putut deosebi
de starea de veghe confuză.
Când în sfârşit m-am pus pe picioare, la
jumătatea lunii noiembrie, mulţumită părinților Faniei și unor prieteni fideli
care m-au îngrijit cu nemeritat devotament, am constatat că titlul cărții din
vis devenise o adevărată idee fixă. Am mai încercat o vreme — sau poate doar am
pretins că încerc — să scap de magia exercitată de acest gând. Mi-am spus din
nou, fără prea mare convingere, că titlul era un simplu nume inventat de Borges
cu pseudo-erudiţie (deşi asta nu reducea cu nimic stranietatea contradictoriei
sintagme). Mi-am adus diverse argumente, întru totul raţionale, că era o idee
absurdă, fără nicio noimă. În speranța că voi uita de obsesiva carte, m-am
apucat să scriu o nuvelă despre un manuscris imaginar găsit în China — un
proiect mai vechi. Compunerea acestei narațiuni fantastice mi-a luat alte două
luni și m-a absorbit îndeajuns încât să cred că mă eliberasem de inexplicabila
fantasmă.
*
În nuvelă e vorba de un text caligrafiat pe
plăcuțe de bambus, în secolul cinci înainte de Hristos, de către un discipol al
lui Confucius. Manuscrisul se numește Cartea
de Bambus sau Cartea despre Qilin.
Ucenicul este Zuo Qiuming, fiind cel asociat de obicei cu redactarea celebrei Clasice numite Chunqiu (Cronica Primăverilor
și Toamnelor) și a comentariului ce-i poartă numele, Zuozhuan. Suntem asigurați de Zuo — care e și naratorul acestui
prim capitol — că textul nu este apocrif. În el Zuo consemnează ultimul discurs
al Maestrului Kong, în care acesta descrie și comentează — cu mult mai multe
detalii decât apar în finalul cronicii propriu-zise — faimosul episod al
uciderii inorogului, numit în chineză qilin.
Anticipând parcă viitoarele speculații ale misionarilor creştini, Confucius
vorbește despre unicorn ca despre simbolul unui Sfânt ce va veni să mântuiască
omenirea. Se înțelege că aluzia este la Întrupare, qilin-ul fiind o prefigurare a lui Hristos. Apoi Confucius moare,
iar Zuo este arestat când încearcă să facă publice ultimele cuvinte ale
Maestrului. Contemporanii îl acuză că, sub numele învăţătorului său, încearcă
să pună în circulație un fals cu idei heterodoxe. Zuo e condamnat la moartea
lentă. Înainte de a fi executat, Zuo reuşeşte să ascundă Cartea de Bambus.
Urmașii săi o păstrează ca pe o prețioasă
relicvă. Unul din ei, Guang, o salvează cu prețul vieții, două veacuri mai
târziu, în arderea cărților poruncită de împăratul Qin-Shi-Huang-Di. Fiul lui Guang,
naratorul capitolului doi, gravează textul Cărţii pe o stelă de piatră, pe care
o îngroapă.
După două sute optzeci și opt de ani, în 67
d.H., Sfântul Apostol Toma, venit din India pe o corabie, debarcă în cel mai
mare port al Chinei de atunci, Lianyungang. Cu prilejul propovăduirii sale,
stela gravată de fiul lui Guang e scoasă la iveală și Sfântul Toma confirmă că
profeția ei s-a împlinit. Cuvintele lui sunt gravate pe o altă stelă. În
persecuția ce urmează în China plecării Sfântului Toma, ambele stele sunt
ascunse într-o grotă din faleza de la Lianyungang de un convertit chinez — Xu, naratorul
capitolului trei.
Acolo sunt găsite după 19 veacuri, în anul 2025,
de un arheolog francez care reconstituie întreaga poveste. Moartea acestuia în
condiții suspecte împiedică publicarea ei. Își asumă această misiune fiica lui,
Nicole Perrier, împreună cu soțul ei român, Toma, specialist în Inteligență
Artificială, care e și naratorul capitolului patru.
Ultimul capitol are loc în China distopică a
unui viitor apropiat, unde milioane de chinezi convertiți la creștinism,
inclusiv ortodocși, sunt prigoniți de un guvern pseudo-teocratic — un totalitarism
sofisticat, tehnologico-ideologico-magic. Toma și Nicole, deveniți misionari,
sunt martirizați împreună cu o mie de creștini chinezi, inclusiv doctorul An
Mingbai. Căpetenia prigonitorilor e guvernatorul Beijingului, fratele lui An și
naratorul acestui capitol. La moartea lor au loc minuni uimitoare; sute de mii
de chinezi se convertesc la ortodoxie în frunte cu guvernatorul, devenit
președintele Chinei. Lângă Templul Cerului se ridică o biserică numită Sfânta
Sophia a Chinei, cu hramul Sfinţilor Apostoli Toma şi Andrei.
*
Această încâlcită și implauzibilă poveste se
publică în ianuarie 2004, cunoscând un oarecare succes datorită exotismului
temei și unei scriituri ce părea rodul halucinației. Nu era întâmplător, căci
starea mea, pe toată durata însăilării laborioasei trame, fusese cea a unei surescitări
vecine cu delirul. Dar cu toate că aparent izbutisem să uit de cealaltă carte,
undeva în fundal o avusesem mereu prezentă în minte. Am înţeles că de fapt Cartea despre Qilin nu fusese decât un vremelnic
substitut al celeilalte, mult mai eluzive. Fusese doar un scurt răgaz. Totul se
dovedise inutil.
9
Attar
În final am renunţat să mă mai opun bizarei vrăji.
Fără să vreau, sau poate deliberat, m-am lăsat urmărit de Cartea Lucrurilor
Neştiute, exact la fel cum, în povestirea lui Borges, personajul e urmărit
pretutindeni de Zahir.
Resemnat, dar și cu o secretă voluptate, am început
o mică investigaţie. M-am lămurit repede că nici autorul şi nici titlul Cărţii
Lucrurilor Neştiute nu erau simple ficţiuni, aşa cum crezusem în ignoranţa mea la
o lectură superficială. Persanul Farīd al-Dīn, din oraşul Nishapur, numit şi ͑Aṭṭār, adică „Cel ce înmiresmează”, deoarece
fusese producător şi neguţător de parfumuri înainte de a-şi descoperi chemarea
mistică, era un poet sufit, celebru în lumea musulmană. Născut în 1142 în Horasan,
în estul Persiei, ͑Aṭṭār fusese decapitat
de invadatorii mongoli ai lui Ghinghis Han în cumplitul masacru din 1221.
Una dintre lucrările sale se chema
într-adevăr Asrār Nāmah,
titlu tradus divers prin Cartea
Secretelor, a Lucrurilor Necunoscute,
Misterioase sau Tainice. Textul
ei păruse o vreme a se fi pierdut, apoi fusese descoperit la Istanbul în două
manuscrise — unul (F446) în biblioteca Universității, altul (Ayasofya 4792) în subsolul catedralei
Hagia Sophia. Aidoma altor scrieri din Evul Mediu târziu islamic, inclusiv ale
lui ͑Aṭṭār însuși, şi aceasta cuprindea
idei sau parabole sufite despre orbirea sufletului rătăcit în hăţişul lumii
materiale şi unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Aşadar, cartea fusese scrisă
în realitate şi era o culegere de poeme narative simbolice și alegorice numite maqālāt, vreo douăzeci la număr. Două
dintre ele fuseseră chiar comentate de Hellmut Ritter în Das Meer der Seele, apărută la Leiden în 1955 – șase ani după ce
Borges publicase Zahirul. Oricum,
nici vorbă de sensul abracadabrant născocit de mine într-o noapte de febră.
Pe de altă parte, aşa-zisa monografie Urkunden zur
Geschichte der Zahirsage a lui
Julius Barlach, pretins publicată la Breslau în 1899, era o lucrare fictivă a
unui autor inventat de Borges.
În schimb, enciclopedia persană numită Templul focului era reală. O colecție de
biografii ale poeților persani din Iran, Turan și India — istorie poetică a celui
mai poetic popor al lumii — fusese într-adevăr scrisă prin 1779. Autorul, Hajji
Lutf Ali Beg din Isfahan, descendent al tribului Begdadi Shamlu originar din
Damasc, își deriva numele (Lutf Ali, „Harul
lui Ali”) de la însuși Ali, vărul profetului Mohamed. Ca nume poetic (takhallus) el își alege Azir, Azur sau
Azar (după legenda islamică, tatăl patriarhului Avraam se numea Azar). Titlul
ei, Atesh Kedah (sau Atish Gadah), Templul Focului sau al Magilor,
evocă focul ca metaforă a iubirii divine. Templul focului e inima; în acest foc
al iubirii, trandafirii poeziei se prefac în aṭṭar, desfătătoarea mireasmă a harului. Focul poate fi distrugător
sau inofensiv: poate mistui și chinui, precum flăcările iadului în care arde
rebelul Nimrod; dar poate și călăuzi ori alina, precum cel în care ardea fără
să ardă Rugul Aprins văzut de Moise pe Horeb.
Cât despre Zahir, acesta era definit de Borges ca desemnând, în spaţiul
islamic, „făpturi sau lucruri ce au teribila virtute de a fi de neuitat şi a
căror imagine sfârşeşte prin a-i înnebuni pe oameni”. Zahirul — zice Borges — este
„pierzarea oricui l-a privit o dată, chiar de la mare distanţă, căci nu se mai
poate gândi la altceva până la sfârşitul zilelor sale”.
Confessions
of a Thug a lui Philip Meadows Taylor
era și ea o carte reală, ce apăruse într-adevăr la Oxford în 1839. La rândul său — susţine
Borges — Taylor ar fi reprodus cuvintele înţeleptului musulman Muhammad
al-Yemeni: „Nu există în lume nicio fiinţă sau lucru care să nu tindă a deveni
un Zahir; Atot-Milostivul nu îngăduie însă ca două lucruri să fie un Zahir în
acelaşi timp. Întotdeauna există un Zahir, deşi înfăţişările lui sunt diferite.”
În limba arabă, mai spune Borges, Zahir înseamnă evident sau vizibil,
fiind în acest sens „unul din cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui Dumnezeu”.
Din diverse alte surse am mai aflat că, în islam, Zahir desemnează și sensul literal al Coranului, ca manifestare a
lui Allah, iar Zahiri e o şcoală exoterică a
interpretării verbale, catafatice, a aceleiași cărţi stranii dictate profetului
de un duh ce-și zicea Gabriel. De asemenea, am aflat că există şi o şcoală
esoterică a interpretării ei ascunse, nonverbale, impronunţabile, apofatice, numită
Batiniyya, şi că de fapt cei doi
termeni, Zahir şi Batin, manifestat și ascuns, sunt
inseparabili, fiind faţa şi reversul aceleiaşi realităţi, ca două căi complementare
către Dumnezeu, Cel aflat deasupra Creației, dar manifestat
în ea.
În sfârşit, am mai descoperit că şi în
tradiţia sufită repetarea numelui divin aboleşte limbajul şi duce la experienţa
mistică a iluminării. M-am gândit bineînţeles la isihasm şi, în treacăt, m-am
întrebat dacă nu cumva misticii sufiţi medievali vor fi preluat ideea chiar de
la călugării ortodocşi din Egipt, Siria sau Palestina, după ce musulmanii au
cucerit aceste provincii ale marelui imperiu creştin bizantin, intrat deja în
declin. N-am găsit însă nimic care să susţină această seducătoare ipoteză şi,
de altfel, toate acestea oricum nu mă ajutau cu nimic. Dimpotrivă, în loc să-mi
diminueze fascinația, o transformară în preocupare compulsivă.
Trebuia să recunosc adevărul evident că, aidoma
infinitei monede argentiniene de douăzeci de centavos a lui Borges, titlul straniei cărți, odată văzut, devenise
şi el cumva, pentru mine, un Zahir. Cele trei cuvinte ale sale se contopeau
într-unul singur, circular, fără început şi fără sfârşit. Aşa cum rotunda
bucată de metal din textul borgesian o înlocuise pe Teodelina Villar, care era şi
ea doar un semn al iubirii imposibile sau, mai curând, al unei inefabile vădiri
a transcendenţei, contradictoria sintagmă triverbală deveni şi ea pentru mine emblemă
şi trigger al visului, al dorinţei şi
al unei improbabile revelaţii. Nu mă mai puteam gândi la altceva şi am înțeles
că va continua să-mi ocupe gândurile până la sfârşitul vieţii.
10
Cartea Lucrurilor Neştiute
În mod previzibil, de la această obsesie nu
mai aveam mult până la a începe să nutresc, la început cu teamă, apoi cu
speranţă, şi în cele din urmă cu resemnare şi fanatism, o idee nebunească: dacă
Borges postulase existenţa acestei cărţi indescriptibile, din care chiar citase
un vers tulburător (interpolat, zicea el: „Zahirul e umbra Trandafirului şi
sfâşierea Vălului”), de ce n-aş fi eu însumi, Simion Palamaru, cel care să o
scriu? Sau, mai bine zis, să o rescriu, în „adevărata” accepţie a titlului, pe
care credeam că doar eu o întrevăzusem.
Cât despre faptul că interpretarea radicală
pe care eu însumi o dădusem acelui titlu neverosimil implica şi o consecinţă
logică ce părea a face din demersul meu o vădită utopie – aceea că, pentru a fi
într-adevăr neştiute, obiectele descrise sau faptele relatate în carte ar fi
trebuit să-mi fie, şi să-mi rămână, necunoscute chiar şi mie însumi, ca autor —
tocmai aceasta
mi se părea a fi provocarea supremă cu care se confruntase vreodată un scriitor.
E uşor să scrii despre lucruri inexistente: e
suficient să le inventezi. Din acea clipă, ele există — formele lor sunt întrupate în închipuirea ta,
cum spune Shakespeare: imagination bodies forth the forms of things unknown. Dar cum să
scrii despre lucruri pe care nu le cunoşti deloc, despre care nu ai absolut nicio informaţie, nici cea mai
mică idee sau noţiune? Mai mult, lucruri pe care trebuie să continui să le
ignori chiar în timp ce scrii despre ele? Cum să desenezi harta unui teritoriu
invizibil, mapamondul unei lumi necunoscute?
Titlul însuşi era un oximoron, căci noţiunea
de carte şi cea de neştiut se exclud reciproc: prin definiţie
cartea enunţă, iar ceea ce este enunţat — în măsura în care poate fi pus în
discurs — este (măcar cât de cât) ştiut. În clipa în care ai aşterne cu stiloul
pe coala de hârtie (sunt de modă veche, caligrafia îmi dă un sentiment de
contiguitate organică, intimă, cu textul trasat ca o dâră de neuroni expulzaţi
pe foaia albă de celuloză) un singur cuvânt, sau chiar o singură literă despre
ceva, acestea ar reprezenta deja minime determinări ale acelui lucru, care ar face
din el, în cel mai bun caz, unul intuit sau abia întrezărit, dar i-ar răpi
calitatea de lucru cu adevărat neştiut. De fapt, exact acelaşi fenomen s-ar petrece
chiar şi numai în clipa formulării unui simplu gând. Era o aporie perfectă.
Și pe urmă, dacă — așa cum spune Paul Valéry
— realul în stare pură ar putea face inima să se oprească, oare incognoscibilul
în stare pură n-ar putea avea același efect? Oare n-aş sucomba şi eu pe loc,
înainte de a apuca să transpun (dar prin ce mediu, şi în ce limbaj?) o singură cuantă
din ceea ce mi s-ar fi revelat? Sau, mai rău, oare impactul purei
incognoscibilități asupra unei conștiințe — presupunându-l, fenomenologic,
posibil — n-ar face ca universul însuși să se oprească brusc, încremenit într-o
perfectă limpezime înghețată, ca într-o instantanee moarte termică?
Le-am înlăturat însă și pe acestea ca pe simple
speculații. Şi oricum nu mai avea nicio importanță. Nu mai puteam renunţa. Era
mai mult decât o provocare. Devenise sensul însuşi al existenţei mele. De
atunci mi-am petrecut anii într-o căutare febrilă a soluţiei, a răspunsului la
întrebarea obsedantă: cum ar putea arăta o asemenea carte inimaginabilă?
11
Cartea
Lucrurilor Indescifrabile
Am parcurs întregul proces al unei asceze (dacă
se poate numi asceză faptul că uitam să mănânc şi-mi pierdusem somnul)
definitive, involuntare şi inutile. Trupul meu, numai rareori hrănit cu salate
furnizate de aceiaşi prieteni milostivi, ajunse cu timpul de o slăbiciune înspăimântătoare,
scheletic şi cu o nuanţă verzui-albăstruie ca a lui Milarepa cel poreclit „Omida”.
Am îndepărtat de la început ideea simplistă de
a (mai) scrie o carte despre Dumnezeu. M-am gândit că se scrisese destulă
teologie, inclusiv apofatică, şi că, oricum, deja ştim despre El ceea ce El
Însuşi a considerat de folos să ne dezvăluie. Fără a fi devenit un iniţiat în
tainele creştinismului, ştiam acum că revelaţia biblică şi sfânta tradiţie
conţin esenţialul.
*
Am respins de asemenea şi ideea de a scrie (încă)
o Carte a Lucrurilor Secrete.
Cunoscusem cu ani în urmă, în vremea de dinainte de a o întâlni pe Fania, fascinaţia
esoterismului — cum oare m-aş fi putut sustrage ei, înconjurat de atâtea mii de
cărți? –, studiasem astrologia şi ani de zile mă îndeletnicisem cu desenarea
astrogramelor, calculând, cu ajutorul unor tabele de efemeride editate de NASA,
poziţiile planetelor, zenitul şi ascendentul, delimitând cu relativă dexteritate
casele cerului şi trasând cu linii colorate aspectele planetare. Căpătasem
chiar o mică reputaţie printre prieteni pentru interpretările personalizate,
tranzitele şi previziunile pe care le făceam cu oarecare (discutabilă de
altfel) acurateţe.
Dar nu mă oprisem aici. Mă familiarizasem
întrucâtva cu arcanele Tarotului şi Cabala, philosophia
perennis, ştiinţele oculte, alchimia, magia, teozofia... Citisem de-a valma
tot ce putusem găsi prin fişierele bibliotecilor — din Agrippa, Papus, Alice
Bailey, Eliphas Levi, Corpus Hermeticum,
Oswald Wirth, Dane Rudhyar şi mulţi alţii, mai bine rămaşi nepomeniţi. Avansasem
o vreme în aceste studii, până când mă trezisem la un pas de dezastru şi,
cuprins de groază, depresie şi confuzie, îmi aruncasem toate cărţile de ocultism
şi jurasem să nu mă mai ating de acele scrieri blestemate.
Nu aveam acum nici cea mai mică intenţie de
a-mi călca promisiunea. În plus, ar fi fost şi incorect: „secret” nu-i totuna
cu „neştiut”. Oricât de mic ar fi cercul celor iniţiaţi în tainele unei
învăţături esoterice, ele sunt totuşi cunoscute
— chiar dacă numai de foarte puţini.
*
Mai târziu, răsfoind Finnegans Wake a lui Joyce şi Cartea
Metamorfozelor (titlul dat de traducătorul unei versiuni din Yi Jing sau Clasica Schimbărilor) — două din cele mai criptice cărţi pe care le
cunoșteam —
îmi veni gândul de a produce un text atât de ermetic, de sibilinic, încât să
fie incomprehensibil oricui, evident inclusiv mie însumi.
Nici această soluţie nu mi se păru însă acceptabilă
— mai întâi pentru că, la drept vorbind, nu eram tocmai sigur că aş fi fost în
stare de o asemenea performanţă. Apoi, fiindcă existau destule precedente: Erau,
de pildă, Liber Radiorum şi
cele 36 de misterioase careuri codate din cumplitul tratat astrologico-magic Aldaraia sive Soyga vocor, sau Cartea
care ucide, cu ale sale literis
transvectis (Soyga fiind Agyos răsturnat, adică inversul unui
sfânt), incantaţii, demonologii şi genealogii de îngeri, evocând obsesiile
litomantice, hidromantice, oniromantice, cristalomantice şi catoptromantice ale
faimosului alchimist John Dee. Mai exista manuscrisul Voynich, cu bizara lui
floră paradisiacă, ce pare să reproducă inflorescenţele edenice din iconologia
bizantină, şi cu strania sa scriere, încă nedescifrată. Exista şi manuscrisul
alchimic Ripley cu instrucţiuni pentru a obţine piatra filosofală şi elixirul
vieţii veşnice, cu homunculii săi enigmatici şi figurile criptice de dragoni
ce-şi muşcă propria coadă, lei verzi şi roşii, aştri cu chipuri omeneşti, athanoruri
însângerate, crini, pergamente, comete şi păsări de aur (spiritus volans), picături de foc şi
sânge împietrit, lame arzânde, cărţi înjunghiate şi sfere încununate de roze aurii
şi vasilişti hermetici. Alt asemenea text enigmatic era egipto-etruscul Liber Linteus, cu nume de zei, lăcaşuri
sacre fanu şi ritualuri prin care haruspicii
încercau să desluşească inscrutabila voinţă divină. Deşi dubios, mai era şi codexul
Rohonc, fie el cifru iniţiatic, limbă artificială, farsă, mistificare sau joc
sofisticat, apocrifă codificată sau evangheliar transliterat logografic, paleoscript
scitic, delir protocronist sumero-ungar, latinoman sau
tracoman... Ce să mai zic de asemica glorificare a entropiei,
haosului, obscurităţii şi incomprehensibilului numită Codex Seraphinianus, enciclopedie
suprarealistă a unei lumi închipuite cu alfabetul ei cifrat, maşinile organice
şi făpturile unor regnuri compozite cu organisme bizare? Sau de ciberenigmele
Cicada 3301, cimilituri digitale făcute
pentru ghicitorii internetului, cu aluziile lor oculte, criptografice şi
cabaliste, la gravurile lui Blake, poemul
lui Tennyson despre platonica domniţă din Shalott îndrăgostită de Lancelot, .........
din Mabinogion. Aşadar, presupunând că aş fi fost capabil, ce rost ar fi avut
să mai produc unul? În sfârşit, deoarece ar fi fost din nou incorect: neştiut de nimeni nu e totuna nici cu neînţeles, neinteligibil ori indescifrabil.
12
Cartea Lucrurilor Invizibile
Într-o altă etapă a căutărilor mele, privind
teancul de coli albe, nescrise, de pe masa de lucru, am fost ispitit de un alt
gând: că acolo, în faţa mea, se afla cartea la care visam, deja scrisă. Poate era
chiar o întreagă bibliotheca abscondita,
o bibliotecă ascunsă, nevăzută. M-am lăsat o vreme sedus de această idee,
argumentând-o: o carte despre lucruri incognoscibile nu putea fi scrisă decât
cu caractere invizibile, într-o limbă inexistentă. Deci, ea ar fi trebuit să
arate exact aşa: un anumit număr de pagini goale (rămânea de văzut câte: poate
zece mii, care pentru chinezi înseamnă nenumărat ori nenumărabil; sau o mie şi
una, ca nesfârşitele nopţi ale Şeherezadei; sau şaizeci şi patru, ca
hexagramele infinitului şi circularului Yi
Jing; sau douăzeci şi două, ca arcanele Tarotului, douăsprezece ca
Apostolii, zece ca sefiroţii, şapte ca zilele Creaţiei; sau cinci ca elementele
chineze, patru ca animalele mistice ale Apocalipsei, trei ca Persoanele
Treimii, două ca firile lui Iisus, sau poate chiar una singură ar fi fost de
ajuns), de un alb imaculat, care ar fi exprimat desăvârşitul apofatism. Iar
dacă pierdusem amintirea scrierii ei, era de la sine înţeles de ce: trebuia s-o
fi scris în vis.
Căci, la drept vorbind, trebuia să recunosc
faptul straniu că începeam să simt, asemenea lui ͑Aṭṭār însuși (cu care treptat păream să mă
identific tot mai mult), că aspirația mea nu părea a fi atât către ceva de
natura unei scriituri — fie ea și poetică, ori întrupată într-o carte altfel decât oricare alta scrisă
vreodată — cât de ordin mistic. În plus, mai era și un alt argument în favoarea
foilor albe: dacă fiecare literă și fiecare cuvânt al unei cărți riscă să
devină tot atâția idoli pe care autorul ei să ajungă să-i venereze, mai mult
sau mai puțin conștient, în locul adevăratului Dumnezeu, îndepărtându-l astfel
de obiectul singurei închinări legitime (era un motiv recurent chiar în opera
lui ͑Aṭṭār, pe care îl găsisem, nu fără surprindere,
în monografia lui Ritter), atunci o carte fără niciun cuvânt m-ar fi ferit,
desigur, de o asemenea subtilă formă de idolatrie.
Până la urmă însă am respins şi această
soluţie ca fiind, evident, prea facilă. Nu voiam să-mi fur singur căciula.
Pentru mine devenise o chestiune de viaţă şi de moarte.
De altfel, existau şi aici destule
precedente. Mi-am amintit de cartea cu foi albe „scrisă” spre edificarea
scepticilor academicieni francezi de către Micromegas, personajul de pe planeta
Sirius din povestirea lui Voltaire, şi de alta, la fel de imaculată, din farsa
făcută exasperantului profesor Openshaw din povestirea lui Chesterton, Blestemul cărţii. Dar mai erau şi
altele. Într-o zi chiar m-a amuzat (dacă pot numi aşa starea de liniştită şi
senină deznădejde în care vegetam) să
aflu că deja existau în literatura universală destule asemenea „cărţi” mai mult
sau mai puţin radicale, conţinând pagini goale, cu text inexistent,
imperceptibil sau insesizabil. Erau acolo paginile albe (şi negre) ale
părintelui Sterne, Poemul final din Moartea artei a lui Gnedov, Albul superabundent al lui de Vries, Istoria condensată a nimicului de
Nichol, Tabula Rasa (1000 pagini) şi Inexistenţe (666 pagini) de Kostelanetz,
Lost for words de Lydiat, Teologia negativă: o introducere de P.S.
Teonomie, Amintirile unui amnezic de
Apicella, Manualul cu proceduri de
supravieţuire în caz de atac nuclear (anonim), poemul lui Don Paterson
despre călătoria în munţii Kyushu pentru a se întâlni cu un maestru zen pe care nu l-a găsit, şi alte
tentative extravagante de a reda inexprimabilul, de a pune în pagină absolutul,
apocalipticul sau măcar vidul. Le-am găsit ingenioase dar futile, biete
găselnițe neserioase asemeni inaudibilei
4'33" a lui Cage.
13
Cartea Lucrurilor Ignorate
Cel mai greu mi-a fost să resping ultima
idee, mult mai tentantă pentru că mult mai subtilă. Pe vremuri, tot înaintea
„erei Fania”, cedasem şi eu modei orientale, ca mulţi din generaţia mea (mai
mult sau mai puţin) dizidentă. Cochetasem cu hinduismul, budismul şi daoismul,
visând să ajung în China şi Tibet. Ulterior chiar ajunsesem acolo, într-un lung
voiaj asiatic cu Fania, şi abandonasem idealismul doctrinei Şcolii Vidului, Sūnyāta-vāda. Dar acum constatam că, de
uitat, nu-l uitasem cu totul.
Am recitit Cartea Cunoaşterii Transcendente, Prājñapāramitā,
presupusă a fi fost rostită de însuşi Gautama Buddha şi apoi păstrată, potrivit
legendei, pe fundul mării de nişte şerpi care mai târziu i-ar fi adus-o nu mai
puţin legendarului astrolog şi mag indian Nāgārjuna.
Şi, deodată, mi se năzări. Era vară, stăteam pe
ţărmul Mării Negre – unde aceiaşi prieteni statornici mă aduseseră, sperând că
poate îmi voi reveni din ceea ce le părea tuturor o gravă, deşi inofensivă,
alienare mintală – şi priveam soarele orbitor de iulie, reflectat în miile de smaralde
moi ale valurilor scânteietoare. Şi brusc am fost tentat să accept, deşi
oarecum neglijent la început, că totul ar fi doar o aparenţă, o proiecţie a minţii
mele, o închipuire, un gând infinit, pe cât de încăpăţânat, pe atât de lipsit
de existenţă reală, al sinelui meu neiluminat. M-am lăsat furat de ideea că cei
câţiva norişori de pe cer, marea de jad, pescăruşii stridenţi, nisipul sidefiu încins,
pietrele albe şi verzui rotunjite de apă, scoicile cu striaţii fine, în
evantai, şi netezimi concave de mătase opalină, meduzele flasce eşuate pe mal ca
nişte mici nave spaţiale extraterestre de gelatină, conduse de fiinţe ciudate
şi translucide ucise de bacterii ca în romanul lui Wells, stratul gros de alge aruncate
de valuri pe plajă, obişnuitul asortiment de turişti tolăniţi pe şezlonguri, de
copii alergând peste cearşafuri, ţipând şi stropind peste tot, şi întregul decor
din jurul meu, n-ar fi fost decât maya,
un văl himeric, o ţesătură a iluziei, un text fără început şi fără sfârşit, o
textură înşelătoare urzită de propria mea ignoranţă.
Dacă ar fi fost într-adevăr aşa, totul ar fi
fost foarte simplu. Cartea Lucrurilor
Neştiute ar fi fost lumea însăşi, privită ca o infinită Carte a Lucrurilor Ignorate: un produs fără
consistenţă al propriei mele minţi orbite de avidya, re-creat în fiece clipă de mentalul meu ignorant.
„Lucrurile neştiute” ar fi fost înseşi lucrurile acestei lumi, alcătuiri
mentale lipsite de realitate intrinsecă, forme iluzorii generate de propria mea
karmă. Tocmai această lege a
cauzalităţii ar fi fost cea care m-ar fi menţinut captiv al iluziei şi
proiecţiei onirice numite samsāra.
Potrivit budismului, acest univers material n-ar fi decât o ficţiune
întreţinută de dorinţă, de ataşament şi, în ultimă instanţă, de ignoranţă. Oamenii
n-ar fi decât victimele propriei lor neştiinţe, rătăcind pururea de-a lungul
acestui necontenit lanţ al reîncarnărilor, într-o înşiruire absurdă de naşteri,
morţi şi renaşteri — o nesfârşită revenire ciclică sau horă a
transmigraţiilor care ar fi „roata samsārei”.
Nimic altceva decât un joc fantasmagoric de umbre zadarnice — spune budismul tibetan al Vehiculului
de Diamant, ca şi zen-ul — proiectate de
propria noastră minte pe ecranul nemărginit al vidului.
Prājñapāramitā afirmă că forma e vacuitate, iar vacuitatea e formă. Lumea
însăşi — spune Cartea Cunoaşterii
Transcendente — ar avea ca substrat şi esenţă vacuitatea, ca stare de
neconceput a totalei absenţe de manifestare. Lumea s-ar isca neîncetat, acum şi
în fiece moment, din mintea noastră. Fiind o imagine subiectivă, lumea n-ar
avea altă origine decât activitatea mentală, în afara căreia n-ar exista nicio
fiinţă, niciun univers.
Prins de jocul
acestei seducţii intelectuale, mi-am reamintit învăţătura Şcolii Mādhyamika despre „Nestemata Doctrinei Budiste”:
universul însuşi, şi fiecare fiinţă sau lucru din el, n-ar fi altceva decât
lanţul infinit al „Originilor inter-dependente” sau co-dependente, veşnică
succesiune de conglomerate efemere, ce se descompun la nesfârşit în
multitudinea de cauze care le-au generat, venind din străfundul de nepătruns al
eternităţii.
*
Am respins însă şi această ispită, mult mai atrăgătoare
decât celelalte datorită naturii extrem de sofisticate a Doctrinei Vacuităţii. Nu
puteam accepta o soluţie, oricât de elegantă, bazată pe o idee în care nu
credeam; ar fi însemnat să mă mint singur şi să-i mint şi pe alţii. Nu eram şi
nu puteam pretinde că aş fi budist. Trecusem prin etapa vrăjii exercitate de
fascinanta construcţie intelectuală care este budismul, dar nu mă mai puteam
întoarce acolo. Nu mai credeam în realitatea acestei filosofii. De fapt, dacă
era să fiu sincer, nici nu crezusem în ea vreodată. Fusesem atras la început de
exotismul ei. Descoperisem apoi niveluri tot mai profunde ale unei doctrine
esoterice pe care eram mândru că le putea înţelege, în timp ce erau
inaccesibile majorităţii celorlalţi. Fusesem încântat de performanţele
intelectuale de care eram capabil pentru a descifra subtilele argumente ale
şcolilor Mahayāna.
Dar odată cu maturizarea spirituală și călătoria în Asia împreună cu Fania,
elegantul sistem filosofic al budismului se demitizase. Rămăsesem sensibil la
dimensiunea lui poetică, dar nu-i mai puteam lua în serios premisele ontologice
şi gnoseologice, de tip gnostic. Şi apoi, întâlnisem ceva cu mult mai minunat:
ochii Faniei, care îmi deschiseseră o altă lume.
Am renunţat, aşadar, şi la Sūnyāta.
14
Illuminatio
Cartea
Lucrurilor Tainice
Într-un târziu mi-am dat seama că nu voi
putea duce la bun sfârşit această temă imposibilă, pe care mi-o asumasem din
mândrie, sau pentru a umple un gol, sau şi una şi alta. Cartea era cu adevărat
dincolo de cuvinte, informulabilă. Am înţeles în sfârşit că un asemenea obiect nu putea exista. Ar fi fost monstruos, existenţa sa ar fi
abolit lumea. Am
început să meditez la implicaţiile acestui fapt. Am petrecut luni de zile fără
a face altceva decât să mă gândesc la asta. De altfel, oricum tot asta făceam de
ani, poate decenii, cărora le pierdusem şirul, căci orice alt gând devenise de
mult imposibil. Într-adevăr, cine poate concepe incognoscibilul? Evident,
nimeni. Am priceput că urmărisem doar o himeră. Încă una. Ultima.
Dar nici altceva nu mai puteam face. Eram
pierdut. Am înţeles că
viaţa mea se sfârşise. Am simţit că ajunsesem la capătul tuturor drumurilor. Iată-mă
aflat dincolo de părerile de rău, la limita dintre nefericirea absolută şi
nădejdea neglijabilă, totuşi stăruitoare, într-un miracol imposibil. Şi am început
să mă rog — nu ca până acum, timid, fără tragere de inimă, aproape
convenţional, ci adânc, cu disperare şi lacrimi, zile în şir. Şi într-o sâmbătă
noaptea, când ploaia dezolantă de noiembrie se scurgea pe crengile negre,
desfrunzite, ale nucului din curte, iar vântul tăios de toamnă târzie scutura
ultimele nuci ce cădeau cu pocnete seci, ca nişte castaniete zgribulite, pe micul
zigurat de piatră cenuşie al fântânii secate şi pe acoperişul de tablă ruginită
al garajului rămas de mult în paragină, minunea se produse.
Anesteziat de durere în camera mea — aceeaşi
în care Fania se ruga pe vremuri, înconjurată de icoane mari de aur şi purpură
— priveam direct în flacăra candelei abia pâlpâind sub icoana Rugului Aprins. În
lumina şovăitoare, ce proiecta pe pereţi geometrii incerte, chipul delicat al
Maicii Domnului, încadrat de un octogon roşu şi verde pe fond auriu, păru
deodată a mă privi cu ochii Fotiniei. În aceeaşi clipă am văzut cum, treptat,
aerul începe a străluci. Încăperea păru că devine un poliedru de cristal auriu,
ca un acvariu plin cu lumină lichidă, sau poate cristalizată (the light there almost solid, mi-ar fi livrat
prompt o aproape uitată memorie literară citatul proxim, dacă în acea clipă literatura
n-ar fi rămas doar o cârjă derizorie), ce aluneca tot mai rapid, pe un nevăzut
plan înclinat, sfidând gravitaţia, în sus. Pereţii parcă se dizolvau în lumina
care creştea de sus şi sporea până ce ajunse ca soarele în amiază; iar în
centrul acestei fulgurante străluciri mă aflam eu însumi, chiar propria mea persoană,
pe care o contemplam parcă dinafară.
Cuprins de o bucurie indicibilă, percepeam cu
ochii minţii cum lumina îmi pătrunde întregul trup, cum strălucirea se uneşte
cu carnea şi viscerele mele, metamorfozându-le în flacără şi lumină la rândul
lor, aşa cum metalul incandescent devine foc. Invadat de lumina harului, am pierdut
orice percepţie a materialităţii şi contururilor propriului corp.
Printr-un fenomen fotosomatic de negrăit,
trupul meu devenea un receptacol activ al transcendenţei. Opacitatea materiei
lăsa loc transparenţei luminoase a Duhului Sfânt, pe măsură ce carnea omenească
era permeată de slava Dumnezeirii, dobândind o nouă corporalitate, transfigurată.
Vălul fusese sfâşiat. M-am văzut străluminat, încorporat duhovniceşte în lumina
divină ce mă străbătea, sub puterea energiei de flacără a harului. Devenisem
foc.
Am înţeles, în sfârşit, ceea ce era evident
şi totuşi rămânea veşnic de neînţeles: că totul era taină. Toate lucrurile
lumii erau „Zahiruri”, teofanii secrete, semne văzute — dar tainice — ale
prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, gânduri ale Lui aduse la existenţă din
iubire. Toate erau taine, chiar propria mea existenţă era o taină uluitoare.
Unit cu El, am înţeles că, dintr-o dragoste nesfârşită (acum pricepeam că nu
fusesem niciodată conştient de această iubire copleşitoare), Dumnezeu îmi
ascultase ruga şi mă făcea, atunci, pe loc, co-autor la facerea lumii. Am
înţeles ceea ce citisem fără să pricep, că a face lumea şi a o ţine în
existenţă sunt sinonime pentru pronie. Aflat dincolo de spațiu, mai presus de timp
şi de succesiunea eonilor, Dumnezeu crea şi re-crea universul în fiecare clipă,
veşnic, iar pe mine, gâza nevrednică, insignifiantă, ultimul fir de praf din
acest univers, mă făcea părtaş la această grandioasă creaţie. Prin voia Sa, asistam
la geneza galaxiilor pe care, cândva la începutul creaţiei, clipă ameţitoare ce
pentru Creator era totuna cu un etern Acum, El le scosese din neant,
aducându-le întru fiinţă din propria Lui voinţă; iar eu, neînsemnata creatură, făcută
totuşi după chipul divin, eram, prin darul Său, co-făptuitor al acestei minuni
infinite. Am înţeles, cu o înţelegere mai presus de minte, că imposibilul hipertext
pe care voisem să-l scriu, Cartea Lucrurilor Neştiute, era chiar lumea, Creaţia
însăşi — o impronunţabilă
Carte a Lucrurilor Tainice.
Căci totul era, cu adevărat, taină. Fiecare
atom al fiecărui val şi al fiecărui nor oglindit în val, fiecare fulg şi
fiecare fulger, fiecare frunză din toate pădurile planetei, toate mările și
cascadele, cu fiecare strop din ele și fiecare foton al fiecărei raze de soare refractate
de el în irizări de curcubeu, fiecare din miliardele de oameni — persoană
unică plămădită după chipul şi asemănarea Acestui extraordinar Dumnezeu cu Care
acum eu însumi eram una, Care făcuse din mine un apropiat prieten, martor şi
partener la miracolul Creaţiei — era
o taină irepetabilă. Taine erau supernovele şi sistemele stelare ale unui
cosmos pe care acum îl contemplam uimit, taine — legile ce-l guvernau, taine — continentele
şi ecuaţiile, vieţile, gândurile şi destinele noastre, ale tuturor, taine — cuvintele
rostite, mângâierile şi paşii, gesturile şi întrebările, naşterile şi morţile,
întâlnirile şi trecerile, obiectele şi fiinţele, alegerile şi suferinţele
insuportabile, şoaptele şi imposibilele iubiri. Erau taine toate apusurile de
soare, evanescentele noastre chipuri şi amintiri, clipele şi veacurile,
dorinţele şi toate rugăciunile spuse vreodată. Cum puteau fi altceva decât
taine toate, absolut toate, lucrurile din lumea creată de Dumnezeu, odată cu
raţiunile lor neapropiate?
Am văzut, în lumina cuvântătoare care-mi
vorbea în necuvinte, într-o „limbă a stărilor”, că însăşi aparenta lor
evidenţă, simpla lor existenţă, pe care o luăm ca de la sine înţeleasă, era
chiar taina cea mai mare dintre toate: faptul că El, Creatorul, făcuse ca lumea,
cu infinit de complexa ei funcţionare, să ni se poată părea banală, limpede şi
transparentă; să putem chiar face abstracţie de El şi să gândim, cu imens
orgoliu, această lume incredibilă ca existând autonom. Întreaga istorie umană îmi
apărea într-o simultaneitate de neconceput şi vedeam că totul în ea fusese
călăuzit în chip tainic de o Pronie nevăzută. Am înţeles suprema taină a
Întrupării lui Dumnezeu în această istorie şi m-am cutremurat dându-mi seama că
până atunci nu pricepusem nimic.
Ştiam că după această revelaţie, pentru care
fusesem adus în această lume, puteam muri cu bucurie, spre a mă uni definitiv
cu Cel Care-mi făcuse acest dar (şi Care mă aşteptase în lumina densă arzând
orbitor, orbitor, orbitor...), cel mai înalt de care un om poate fi
învrednicit. Dar acest sfârşit nu mi se îngădui încă.
15
Epilog
O săptămână mai târziu am primit o scrisoare
de la Fotini. Știam că o voi primi și deja, înainte de a o deschide, ştiam ce
cuprinde, așa cum știam acum multe alte lucruri neîntrezărite mai înainte:
„Dragul meu,
Am
ştiut în toţi aceşti ani cât ţi-a fost de greu. Am ştiut şi că ai înţeles şi că
m-ai iertat pentru că, fără să vreau, te-am făcut să suferi. Ştii bine că nu
puteam face altfel fără să mă mint pe mine, pe tine şi pe Dumnezeu. Am fost
fericită în cei zece ani petrecuţi cu tine și-ți mulțumesc. Dar la capătul lor
m-am convins că, totuși, chemarea mea era către o altă viaţă, dedicată Lui. Chiar
şi acum, când îţi scriu, Dumnezeu priveşte aceste rânduri peste umărul meu şi îmi
e Martor că sunt absolut sinceră. Eşti cel cu care Dumnezeu m-a unit prin taina
cununiei, te-am iubit, şi femeia care încă mai sunt te iubeşte în continuare şi
te va iubi întotdeauna. Ceea ce s-a schimbat e doar felul acestei iubiri, fără
patimă omenească, ci văzând în tine chipul lui Hristos. Şi acum ştii şi tu că e
adevărat: cu cât te apropii mai mult de El, cu atât te apropii mai mult şi de
oameni. Şi cu cât cunoşti mai mult iubirea lui Dumnezeu, cu atât creşte în tine
şi iubirea pentru ceilalţi.
Ştiu
că sâmbătă seara ai trecut prin cel mai greu moment al vieţii tale. Eram la
priveghere când ți-am simţit deznădejdea: se citeau cei Şase Psalmi ai
Judecății şi poate un înger mi-a şoptit că ai nevoie de ajutor. M-am rugat
pentru tine mai mult ca oricând. Ştiu şi că ruga mi-a fost ascultată şi că ai
primit darul pentru care m-am rugat. Ţi-am văzut „schimbarea la faţă”, am
înţeles că pentru asta s-au întâmplat toate şi de ce Dumnezeu mi te-a ales: nu
pentru cel care erai, ci pentru cel care aveai să devii.
Adesea
El face asta. Am ajuns să mă obişnuiesc cu aceste motivaţii ulterioare, pe care
pe moment nu le putem înţelege fiindcă nu ştim viitorul. El însă îl cunoaşte. De
aceea la El viitorul poate fi — şi, foarte adesea, chiar este — o cauză a
prezentului. Mi-a fost dat să întrezăresc acest gen ciudat de cauzalitate
inversă, circulară, care pare să traverseze o a cincea dimensiune, alta decât
cele din lumea noastră.
Dau
aşadar slavă lui Dumnezeu că a rânduit să fiu şi eu unealta Lui în planul Său
cu tine.
Am
înţeles, în sfârşit, că ai avut această menire pentru ca să dai mărturie despre
ea, şi îţi aştept această mărturie, ca ultima veste de la tine în această lume.
Ştiu, aşa cum am ştiut-o întotdeauna, că ne vom revedea acolo, în lumina cea
neînserată a Soarelui Celui în trei Străluciri, a cărei pregustare am văzut că ţi
s-a dăruit.
Sora ta
întru Hristos,
Fotini”
*
N-am scris însă imediat relatarea cerută. După
ce ea pluti câteva luni la graniţa incertă dintre nenumibil şi limbaj, în cele
din urmă cuvintele ei mi-au fost date într-un vis de culoarea aurului, purpurei
şi smaraldului, din care m-am trezit într-o dimineaţă albă de februarie simţind
că-mi este foarte cald şi având în gură şi în nări un gust desluşit,
persistent, de sare de mare.
„Dragă
Fotini,
Aşa cum
ştii, dintotdeauna m-au fascinat bibliotecile...
Notă Citatele,
referinţele sau aluziile intertextuale includ:
Palimpsestes: La littérature au second degré (Gerard Genette, Seuil,
1982) pentru o definiţie a fenomenului literar de hipertextualitate:
„Hypertextualité: j’entends par là toute relation unissant un texte B (que
j’appellerai hypertexte) à un texte antérieur A (que j’appellerai, bien
sûr, hypotexte) sur lequel il se greffe d’une manière qui n’est pas
celle du commentaire.” Dacă vom considera Zahirul lui Borges drept text
A sau „hipotext” de referinţă (în sensul lui Genette), atunci povestirea de mai
sus este un posibil text B sau „hipertext” al său.
Moartea şi busola. Proză completă 1 (Jorge Luis Borges, traduceri şi note Irina
Dogaru, Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, cuvânt-înainte, tabel cronologic,
prezentări şi ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Polirom, 2005; Cartea de
nisip. Proză completă 2 (J. L. Borges, traduceri şi note Cristina Hăulică
şi Andrei Ionescu, prezentări şi ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Polirom,
2006; Poezii (J. L. Borges, traducere şi prefaţă Andrei Ionescu,
ilustraţii Tudor Pătraşcu, Polirom, 2005).
Saint Bonaventure, Itinerarium mentis in
Deum (The Itinerary of the Mind Into God), introduction,
translation, commentary by Philotheus Boehner, Franciscan Institute, Saint
Bonaventure University, New York, 1956; The Triple Way, or Love
Enkindled (în Writings on the
Spiritual Life. Works of St. Bonaventure, vol. X, ed.
E. Coughlin, 2006, după De triplici via, alias Incendium amoris (titlu
iniţial Itinerarium mentis in se ipsum),
în S. Bonaventurae Opera omnia,
Quarachi, 1882-1902, VIII);
Chāndogya Upanişad; Bṛihadāraṇyaka Upanişad; The Saundaryalaharī or Flood of Beauty,
traditionally ascribed to Śaṅkarācārya (trad. Norman Brown, Harvard Univ. Press, 1958); Spaţiul eteric la Eminescu (A. Dîrlau, în Convorbiri literare, oct. 1988) pentru spaţiul eteric akasha;
Account of
the Atesh Kedah, a Biographical Work on the Persian Poets, by Hajji Lutf Ali
Beg, of Ispakan, (N. Bland, Journal of the Royal Asiatic Society of Great Britain
and Ireland, vol. 7, no.2/1843, Cambridge University Press) pentru informațiile
despre Lutf Ali;
The Cambridge Companion to Jorge Luis Borges
(ed. Edwin Williamson) şi The Ocean of
the Soul. Men, the World and God in the Stories of Farīd al-Dīn ʿAṭṭār
(Hellmut Ritter, trad. John O’Kane, Brill 2003), pentru ͑Aṭṭār din Nishapur,
Asrār nāma şi perechea Batin–Zahir;
Tainele învăţăturilor tibetane
(Alexandra David-Neel, Nemira, 1995), pentru Prājñapāramita şi doctrina
originilor interdependente;
Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice (Bucureşti,
2003) pentru cele două firi ale lui Iisus Hristos (Sinodul IV, Calcedon);
Povestirile „Miss Emeralds”,
„Ultima
apariţie a Aliciei H.” şi „Enigma discului de smarald” din volumul Pergamentul diafan cNemira, 1993) pentru toposul gustului sării de mare legat de personajul feminin
fără articulaţii precum îngerii;
All or nothing. An anthology of blank books (Michael
Gibbs, RGAP, Cromford, 2005);
The Cantos (Ezra Pound,
Faber & Faber, London, 1975) pentru versurile despre iubire şi lumina
solidă;
Viaţa
Sfântului Simion Noul Teolog (Sfântul
Nichita Stithatul)
citată de Nichifor Crainic în Sfinţenia —
împlinirea umanului. Curs de teologie mistică 1935-1936 (Iaşi, 1993) pentru experienţa
transfigurării trupului Sfântului Simeon Noul Teolog preschimbat extatic în
lumină;
Noaptea întunecată a sufletului (Sfântul
Ioan al Crucii, Integrala operei poetice,
tr. A. Crivăţ, R. Codrescu, Christiana, 2003);
Orbitor, Aripa stângă (Mircea Cărtărescu,
Humanitas, 2007).