15 July 2017

Cartea lucrurilor tainice: variaţiune pe o temă de Borges

Cartea lucrurilor tainice
Variaţiune pe o temă de Borges

  de Andrei Dîrlău

Atâta foc, atâta aur 
Mihai Eminescu

Rugul ardea dar nu se mistuia                                            Ieşirea 3:2

Attar din Nishapur

Privit-a trandafirul şi i-a spus:
– O sferă imprecisă ţin în mână.

J. L. Borges, The Unending Rose
  
unde lucrurile disparate dobândesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj
Ioan Petru Culianu, Alergătorul tibetan

Tout existe pour aboutir à un livre                         Stéphane Mallarmé

Cuprins

1 Biblioteca .............................................................. 7
2 Hipertext ............................................................ 14
3 Fania .................................................................... 20
4 Fahrenheit ’89 ................................................. 28
Florigera rosis halo ........................................ 39
6 Fotini.................................................................... 46
7 Zahir .................................................................... 53
8 Cartea despre Qilin ....................................... 62
9 Attar ..................................................................... 67
10 Cartea Lucrurilor Neştiute ....................... 75
11 Cartea Lucrurilor Indescifrabile ............ 79
12 Cartea Lucrurilor Invizibile ..................... 83
13 Cartea Lucrurilor Ignorate ....................... 87
14 illuminatio Cartea Lucrurilor Tainice ... 94
Epilog ..................................................................... 103
Notă ........................................................................ 107


1
Biblioteca



Bibliotecile m-au fascinat dintotdeauna. Încă din copilărie, imensa bibliotecă de familie de la etajul casei noastre vechi, năpădite de iederă, de pe strada Salcâmilor, mi se părea un loc miraculos, unde paginile cărţilor pe care le citeam seara luau forma cercului auriu de lumină proiectat de abajurul roşu al veiozei, rotunjindu-se ca nişte lampioane chinezeşti luminate din interior. De fapt întregul imobil era plin de cărţi ce păreau a prolifera asemeni unui organism cu viaţă proprie, o viaţă vegetală precum a unei plante hrănite cu sevă de cerneală tipografică. Alteori le vedeam ca pe o maree de hârtie ce ameninţa să inunde întregul spaţiu, revărsându-se la parter şi până afară, în grădină, umplând garajul ce-şi făcuse şi el loc printre irişi, caprifoi şi azalee, sub bătrânul nuc din curte. În nopţile înăbuşitoare de vară când, cu ochii împăienjeniţi de atâta citit, ieşeam să privesc stelele ce tremurau în aerul încins, mi se părea că frunzele pieloase, glabre, ce acopereau faţada casei îi dădeau un aer neliniştitor, de iaz întunecat cu luciul vertical, agitat de valuri verzi, în care cei ce-o locuiseră pe vremuri, strămoşi ai mei neştiuţi, poate că se vor fi înecat.
Garajul era o ciudată construcţie de cărămidă, ovală, ghemuită sub coroana pomului uriaş, încă verde, ce făcea toamna nişte nuci enorme, neobişnuit de rotunde. Forma lui curbată fusese singura îngăduită de micul spaţiu liber, înghesuit între arborele nelimitat, zidul de piatră al grădinii şi o fântână dărăpănată fără apă, cu marginile de travertin crăpate, având în mijloc un turnuleţ pătrat, piramidal, neterminat, ca un mini-babel de culoarea cenuşii. Modestul adăpost fusese făcut de ai mei pentru o Dacie 1300 roşie, cu scaune îmbrăcate în tapiţerie vernil, pe care o câştigaseră pe un carnet CEC de cinci mii de lei cu premii în maşini. N-o folosiseră însă niciodată iar după câteva luni o vânduseră pentru a cumpăra și a pune alte cărţi în locul ei.
Chiar şi în acea cuşcă minusculă, în locul efemerului vehicol apăruseră curând nenumărate rafturi pline. Erau metalice, de același tip cu cele din casă, toate acoperite de mama cu huse de pânză albastră cu fermoar. Întotdeauna mă mirasem că, odată intrat înăuntru, spațiul părea a se mări în chip neverosimil. Infima incintă ovală părea să devină nesfârșită şi nu înțelegeam cum micul ou de zidărie putea adăposti atâtea rafturi, ca şi cum s-ar fi dilatat în chip inexplicabil. La fel ca şi casa, de altfel, care mi se părea în copilărie că are sute sau mii de încăperi. Şi de fapt chiar le avea, în felul în cale acele palate ale memoriei, construite mental ca nişte dispozitive mnemonice imaginare de Simonides şi Cicero, iar înaintea lor, de culturile orale primare, aveau mii de încăperi închipuite, meticulos asociate cu miile de informaţii de ţinut minte. Doar că, spre deosebire de acele edificii mentale atât de la modă în Renaştere, care trebuiau să aibă o structură fixă pentru ca lucrurile memorate să poată fi găsite mereu, fără greş, în acelaşi loc, inepuizabila casă în care locuiam părea să aibă o configuraţie instabilă, o arhitectură fluidă de camere volatile ce-şi schimbau mereu forma şi locul, pline de cărţi, şi ele la fel de încâlcite şi eluzive. De fiecare dată mă rătăceam, cu plăcerea secretă a aventurii, în camere veşnic noi, contrariat de imposibilitatea obiectivă ca ele să poată conţine toate acele rafturi nenumărate, așezate parcă şi ele mereu altfel. Nu înțelegeam nici cine le permuta atât de eficient, și oricât încercasem, nu izbutisem niciodată să memorez dispunerea lor veșnic diferită, nici locul vreuneia dintre cărți. De fapt nu-mi amintesc să fi putut vreodată regăsi aceeași carte a doua oară, nici în casă, nici în garaj.
Dar nu aveam de ce să regret: sub husele albastre, de fiecare dată când trăgeam câte un fermoar, descopeream minunăţii de nedescris, mereu altele: atlasuri ale lumii cu hărţi colorate ale tuturor continentelor; enciclopedii cu ilustraţii ale celor mai bizare lucruri imaginabile; cărţi de călătorie cu fotografii de munţi presăraţi cu lacuri glaciare, fluvii ce-şi croiau drum prin jungle luxuriante, cascade ameţitoare și deşerturi nesfârşite; tratate despre mitologiile antice şi religiile lumii, cu poze de pagode, temple, piramide, statui de zei ciudaţi şi oameni în somptuoase veşminte rituale; compendii de astronomie cu imagini ale planetelor, stelelor şi galaxiilor, pe care mama mi le explica cu răbdare. De altfel, ea era şi singura care păstra o anume ordine în haosul domestic, singura care se descurca în hăţişul de rafturi și volume presărate peste tot, singura care ştia exact, în orice moment, unde se află orice carte de care se întâmpla să întrebe tata, şi care i-o aducea zâmbind ca o Ariadnă enigmatică şi minuţioasă.
Uneori, rătăcind printre rafturile ce umpleau majoritatea camerelor, mă întrebam cum ar arăta lumea privită de nişte ipotetice fiinţe ce ar sălăşlui de cealaltă parte a cărţilor. Aceste fiinţe n-ar fi altele decât personajele tuturor cărţilor scrise vreodată. Ele ne-ar vedea  dintr-o altă dimensiune, ce ar începe chiar din spatele volumelor înşirate pe etajere. Îmi imaginam biblioteca asemeni unei oglinzi prin care s-ar putea intra, ca printr-un portal, într-o altă lume. Aceasta ar fi un univers diafan, guvernat de propriile lui legi de simetrie, ca în cartea lui Lewis Carroll, şi populat de făpturi livreşti cu trupuri delicate, translucide, de vis. Pentru ele, lumea lor ar fi cea reală, iar a noastră – o lume ficţională, pe care ar privi-o printr-un ecran format din coperţi multicolore, o lume inversă, adesea absurdă (deşi nu mai absurdă decât a lor), ai cărei locuitori aroganţi pretind că ar fi singurii reali, uzurpându-le dreptul la existenţă. Sau poate că ei ar fi tot noi, proiectaţi într-o dimensiune paralelă, dublurile noastre virtuale, dar ducând o viaţă autonomă, deşi reflectând-o pe a noastră. Scoteam atunci câte un rând întreg de cărţi de pe raftul lor, căutând în locul rămas gol dovezi ale acestei existenţe nevăzute din spatele bibliotecilor. Mi se năzărea că sunt privit de ochii invizibili ai personajelor din cărţile ce zăceau împrăştiate pe jos, că le aud glasurile rugătoare, tandre, ori furioase. Îmi închipuiam că vor să comunice cu mine, să-mi transmită cine ştie ce mesaje secrete, de însemnătate apocaliptică. Cu o lupă luată de pe biroul tatei cercetam raftul căutând urmele unei prezenţe, semnele unei treceri, vestigiile unei secrete locuiri. Într-un târziu renunţam, obosit, punând cărţile la loc, dar nutrind în continuare bănuiala că ceva-mi scăpase, că undeva acolo era totuşi dovada realităţii palpabile a universului imaginar aflat „dincolo” de ele.
Mi-am petrecut aşadar copilăria în singurătatea acelui univers gutembergian, domnind peste un imperiu de grafeme, dar şi captiv într-o cazemată de hârtie în care nimic nu mă putea atinge. Imersat în poveşti, priveam lumea de afară ca o succesiune de anotimpuri aproape abstracte ce-mi trimiteau aceleaşi semnale în fiecare an. Iarna, crengile nucului plin de zăpadă loveau în geamul camerei mele de la etaj. Viscolul îmi plăcea cel mai mult, rafalele furioase spulberau perdelele de fulgi peste casele vechi şi curţile cu forme incerte, ce sfidau geometria, ale fostei mahalale a silvestrenilor. Undeva spre dreapta se zăreau turlele ninse ale bisericii Silvestru şi arhitectura implauzibilă a clopotniţei, în care locuia un băiat de vârsta mea, orfan, aflat în grija parohului. Primăvara, guguştiuci răguşiţi gângureau pe garduri ca nişte îndrăgostiţi drogaţi, iar în mai strada mea cu nume de salcâmi era inundată de parfumul teilor şi al caprifoiului. Vara citeam afară, în grădină, pe un scaun rezemat de zidul fântânii, unde mama-mi aducea clătite cu dulceaţă de nuci verzi, jofre şi amandine. La umbra nucului zăpuşeala era suportabilă, aerul de toropeală tihnită mă trăgea la somn şi visam, amestecate, personaje din cărţile primei mele copilării – legendele Olimpului, O mie şi una de nopţi, Basmele omului, Habarnam în ţara soarelui, aventurile lui Cepelică sau mai târziu Jules Verne şi Wells. Toamna, aerul căpăta culoarea şi aproape consistenţa mierii, cerul era turcoaz şi lumea din cărţile pe care le citeam devenea şi ea blândă şi nostalgică precum zilele sfârşitului de septembrie. Începea şcoala, care însă rămânea totdeauna pe jumătate ireală. Adevărata realitate, lumea care-mi definea identitatea, era tot cea de acasă, universul-bibliotecă în care creşteam şi care creştea odată cu mine. Aşa-mi treceau primăverile şi toamnele, cum mai târziu aveam să descopăr cu încântare în poeticul titlu al unei vechi cronici chineze.Intuisem foarte devreme că părinţii mei erau legaţi nu doar de o dragoste adâncă, ce se vedea chiar din felul în care se înţelegeau din ochi, ci şi de pasiunea pentru cărţi. Tata avea un prenume ce părea a-i fi decis aprioric vocaţia — de altfel mereu glumea pe seama numelui său, Homer Palamaru, zicând că e o combinaţie antinomică și caraghioasă ca şi el. Era un om neaşteptat de şarmant, previzibil de mizantrop, şocant de erudit şi moderat de introvertit, dar de o mare generozitate şi căldură sufletească. În afară de faptul că fuma pipă, avea surprinzător de puţine ticuri. Deşi biblioteca era şi pentru el definiţia perfectă a unui cămin, n-avea nimic în comun cu maniacul sinolog Kien, personajul lui Canetti care visa hemoragii şi incendii de cărţi. Ca traducător de limbi clasice se bucura de o oarecare notorietate, dăduse chiar o nouă şi destul de apreciată, deşi inutilă, versiune a Odiseei în hexametri antici, comparată cu cea a lui Murnu. Din păcate murise prematur, de o boală de plămâni pe care o numea, cu umor livresc, „nufărul lui Chloé”, făcând aluzie la o carte ce fusese pretextul sub care o cunoscuse pe mama — evident, unde altundeva decât într-o bibliotecă? — și care devenise un fel de epitom în oglindă al vieții lor.
Mai târziu, după moartea lui, mama mi-a arătat câteva manuscrise pe care nu mai apucase să le publice. Printre ele era şi un teanc de foi dactilografiate, legate în piele, scoase de ea cu grijă dintr-un sertar al biroului său, încă mirosind a tutun de pipă Troost. Era o traducere din latină a două scurte tratate ale Sfântului Bonaventura despre unirea cu Dumnezeu, Focul iubirii: călătoria minţii în ea însăşi şi Călătoria minţii întru Dumnezeu. Titlurile lor aveau să se imprime pentru totdeauna în labirintul circular al memoriei mele, sublimate în dublul arhetip al unei călătorii îngemănate pe care el nu mai reuşise să o întreprindă, dar pe care simţeam mi-o lăsase mie ca un fel de testament implicit. Fusese şi ultimul lucru despre care îmi vorbise mama, care nu supravieţuise mult după plecarea lui.
Probabil de aceea am simţit că, odată cu casa, biblioteca şi mania literară, am moştenit de la părinţi, încifrat undeva în interregnul subconştientului meu, şi sentimentul difuz al unei vag intuite, deşi nu mai puţin imperioase, misiuni. Căci subconştientul este un no mans land ce aparţine memoriei, întrucât poate genera amintiri, şi în acelaşi timp nu-i aparţine, deoarece survenirea lor la nivelul conştiinţei scapă controlului voinţei. Tot ce puteam conştientiza era că, într-un fel tulbure, era legată de cărţi, dar şi de o iubire curmată prematur.
La drept vorbind, odată cu trecerea anilor, imaginea lor a început să se mitizeze în mintea mea. Am ajuns treptat să nu mai fiu prea sigur ce era adevărat şi ce era ficţiune creată chiar de mine. Dispăruseră din viaţa mea discret, lăsându-mi tot ce aveam nevoie, dar fără a deveni povară. Tot mai mult începeam să mă gândesc la ei ca la nişte părinţi ideali, poate prea perfecţi, făcând tot mai greu distincţia între cei care fuseseră cu adevărat şi cei imaginari, pe care poate mi-ar fi plăcut să-i am. Chipurile lor se retrăgeau într-o legendă a cărei amintire, pesemne parţial falsă, începuse să mă urmărească asemeni unui model de neatins.

2
Hipertext

Nu am nicidecum intenţia să ţes o cronică amănunţită a acelor ani. E suficient să recurg la evocarea selectivă a câtorva amintiri disparate, căutând mai cu seamă constante, simetrii şi recurenţe (care sunt, se ştie, aproximări ale veşniciei), pentru a schiţa cadrul întâmplărilor ce vor urma — un cadru ce pare cu atât mai ireal cu cât e mai vag conturat. Şi totuşi, cititorul binevoitor va desluşi în sumarele descrieri poezia unor vremuri de tot prozaice, născută din evaziune şi vis.
Aşa cum era de aşteptat, am petrecut ani întregi în bibliotecile din Bucureşti. Preferata mea era BCU-ul, splendida Bibliotecă Centrală Universitară, vechiul palat al Fundaţiei Carol I, ars din temelii ulterior, la Revoluţie, în ajunul Crăciunului lui 1989, sub pretextul că ar fi ascuns „terorişti” (avusesem astfel încă o probă, dramatică, a puterii subversive a cărţilor). Deşi doar student, apoi absolvent, eram totuși tolerat acolo, în luxoasa Sală a Profesorilor, prin bunăvoinţa unei bibliotecare drăguţe, elegante, cu părul bătând într-o nuanţă roşiatică, mereu tristă. Fusese mişcată, se părea, de asiduitatea tânărului singuratic ce venea aproape zilnic şi care parcă-şi propusese, asemeni unui Pécuchet valah, să parcurgă toate volumele din bibliotecă.
Mai era apoi Biblioteca Centrală de Stat, ignorată de toată lumea sub acronimul criptic „BCS”, aflată vizavi de Banca Naţională (abia mult mai târziu, prin 2010, avea să fie mutată, sub numele de Biblioteca Naţională, pe Bulevardul Unirii într-o clădire nouă, uriaşă, a cărei construcţie a durat un sfert de veac şi care a purtat multă vreme drept firmă, nimeni nu ştia de ce, în loc de numele ei, o uriaşă reclamă clipind intermitent Samsung). Mai existau biblioteca Facultăţii de Litere, găzduită în vechea clădire a universităţii din strada Edgar Quinet, cea a cochetei facultăţi de limbi şi literaturi străine din Pitar Moș (fost pension de fete pe vremuri), cea austeră de la filosofie, lângă Operă, mica bibliotecă municipală din Amzei, și în sfârșit semi-interzisele biblioteci străine — cea franceză din Dacia, cea britanică de lângă cinema Patria, cea americană din spatele hotelului Intercontinental –, unde simpla înscriere echivala în anii ’80 cu un act de cvasi-dizidenţă, ceea ce, evident, le sporea farmecul...
Nu erau multe, doar o eneadă, dar de ajuns cât să proiectez o întreagă metafizică pe seama simbolismului acestui număr. Căci, la urma urmei, oare nu sfârşeşte orice lucru, dus până la capăt, în metafizică? 
*
 Liniştea bibliotecilor mi-a dat întotdeauna un sentiment de siguranţă aproape amniotică. În Babelul lor tăcut, între pereţii lor lambrisaţi, ce nu erau decât infrastructuri de lemn şi zidărie ale poliglotelor labirinturi tipărite (căci adevăratele labirinturi nu sunt făcute din piatră, cărămizi sau ciment, ci — aşa cum invariabil, mai devreme sau mai târziu, află orice bibliotecar şi orice cititor serios — din cuvinte), la adăpostul miilor de tomuri prăfuite, mă simţeam ocrotit de vidul agresiv și ubicuu al ideologiei, de ignoranţa rinocerizată ce putea lua forme violente.
Era, desigur, doar un miraj. Căci, în realitate, ce poate fi mai precar decât o carte — biet artefact organic atât de inflamabil, de degradabil, de perisabil? Ce e mai fragil decât o bibliotecă? Ce fel de protecţie ar putea ea oferi, când nu se poate apăra nici pe ea însăşi?
Și totuși, în acei stranii ani ’80 — anii solitarei mele ucenicii, petrecute parcă într-o enclavă de carton –, mirajul protecţiei oferite de şubredele labirinturi de celuloză ale bibliotecilor încă persista. E adevărat, eram și foarte tânăr...

O iluzie factice, de o stranie tenacitate, mă făcea să mă simt, în bibliotecile tinereţii mele, în acele spaţii impregnate de scriituri, nu doar protejat, ci şi, mai mult chiar, amplificat. Îmi simțeam gândirea cumva extinsă, infinit reverberată de milioanele de gânduri captive, încapsulate, conservate lingvistic, îmbălsămate în smirna cuvintelor, în micile sarcofage de hârtie ale nenumăratelor volume, înşirate pe rafturi în ordinea unor coduri misterioase.
De altfel, într-o vreme am fost chiar tentat să studiez biblioteconomia. Învățasem câteva sisteme de clasificare folosite în biblioteci şi m-am amuzat un timp inventând unul nou, după un principiu împrumutat din „limba filosofică” a lui John Wilkins. Am folosit pentru el douăzeci şi doi de radicali ce intrau în componenţa ideogramelor chineze, douăzeci şi două de simboluri astrologice şi literele alfabetului ebraic.  (Am uitat acel cod absurd; îmi amintesc doar că lui Dumnezeu Îi atribuiam secvenţa Aleph–ideograma Wang–simbolul Soarelui.) M-am plictisit însă curând de acest exerciţiu: ideea unui labirint de cărţi infinit îmi plăcea mai mult decât cea a unei banale incinte ordonate de reguli rigide, mecanice, fie ele şi create şi ornamentate chiar de mine cu accesorii exotice ori esoterice.
Înconjurat de miile de cărţi, în liniştea sălilor de lectură, îmi simţeam mintea multiplicată de discursul invizibilei elite, în cea mai mare parte defuncte. Procesele mele mentale păreau a se articula cu, și într-un, unic text universal, în interstiţiile căruia îmi inseram şi eu involuntar propriile gânduri — ce mi se păreau comune, chiar derizorii. Îmi închipuiam totuşi că intru în rezonanţă cu marele text al lumii, până când nu mai ştiam când gândesc eu şi când sunt gândit de alţii. Voci şi idei se amestecau într-un flux cu debit variabil, al cărui ameţitor eclectism îmi tăia respiraţia.
De-a lungul anilor şi al lecturilor, ajunsesem să mi-L închipui (era oare o blasfemie?) pe Dumnezeu Însuşi sub forma unei Biblioteci fără început şi fără sfârşit — ea însăși un fel de carte sferică infinită, cu centrul peste tot şi circumferința nicăieri, cum zic misticii, invizibilă dar reală, mai bine zis hiper-reală, în a cărei virtualitate ar fi existat toate cuvintele tuturor limbilor posibile, toate textele vreodată concepute sau conceptibile, întreţesute într-un hipertext infinit şi transcendent, identic cu Logosul Însuşi. Şi nu doar toate cuvintele, ci şi toate semnele tuturor limbajelor posibile s-ar fi aflat „acolo”, suspendate în acel hiperspaţiu extramundan, vibrând ca nişte noduri sau vârtejuri de semnificaţii interconectate cu toate celelalte într-o maximă, infinită intertextualitate, generând şi conţinând lucrurile lumii ca nişte raţiuni divine. Mai târziu aveam să aflu că un monah bizantin din secolul şapte — numit chiar Maxim — le dăduse şi un nume: logoi...

3
Fania

Apoi însă am cunoscut-o pe Fania. Venise în locul bibliotecarei elegante şi triste din Sala Profesorilor de la Biblioteca Universitară. În 1988 roşcata reuşise în sfârşit să emigreze în Statele Unite prin căsătoria cu un profesor excentric din Texas, care scria o biografie a lui Mircea Eliade şi venise în România după material inedit. Despre Eliade americanul nu obţinuse mare lucru din cauza ostilităţii autorităţilor, care-i puseseră beţe în roate la tot pasul, inclusiv microfoane în camera de la Intercontinental. În schimb, poate şi ca o răzbunare faţă de regim, se alesese cu o nevastă drăguţă — deşi, din păcate, n-avea să fie pentru multă vreme. Totul făcea parte dintr-un vis pe care ea îl nutrise în secret ani de zile. Întâmplător îl aflasem: odată, mai demult, când ieșisem într-o pauză și ronţăiam o chiflă pe holul bibliotecii, Ioana — aşa o chema pe bibliotecară –, care ieșise la o țigară, îmi destăinuise în şoaptă, într-un moment de depresie, în timp ce-şi fuma Camelul mentolat, cumpărat clandestin din shop cu devize agonisite ilegal, că visează să călătorească în Brazilia. De ce tocmai acolo? Îmi răspunsese pe un ton firesc, ca şi când nu putea fi ceva mai normal — şi mai irezistibil — decât să vrei să vezi Amazonul, jungla, geoglifele, crocodilii... Treptat ea își făcu din mine un confident — poate fiindcă nu avea cui să-i povestească, sau pentru că ceva din stilul meu aerian, de trăitor printre cărți, îi câștigase încrederea. Așa se face că-mi spusese încântată despre profesorul texan care o ceruse de soție — o poveste în care mie mi se părea că n-am nicio miză. Mă înșelam, așa cum de atâtea ori ne înșelăm crezând că nu ne privesc întâmplări ce apoi se dovedesc a fi fost cruciale şi oameni care, fără a ști, ne marchează viața.
Oricum, mai târziu Fania însăși avea să-mi relateze că, din câte auzise de la o altă colegă din BCU, chemată de părinții Ioanei la un parastas, aceasta ar fi fost într-adevăr, până la urmă, devorată de crocodili în jungla amazoniană unde visase să ajungă. Mi-am amintit atunci un citat pe care mi-l notasem odată în jurnal: moartea transformă orice viaţă în destin. M-am întrebat dacă nu cumva visul ei fusese o premoniţie, sau poate chemarea unui destin atroce, iar teribila ei moarte — preţul plătit unor zei cruzi pentru împlinirea unui vis, ori poate, pur şi simplu, jertfa adusă într-o altă, neînţeleasă ordine a realului, pentru ca s-o pot astfel cunoaşte pe Fania, cea care o înlocuise pe Ioana. M-am gândit la orbul din Ioan 9, născut aşa pentru a se vădi în el lucrarea divină, la moartea lui Patrocle ce a dus la victoria grecilor asupra Troiei, la cei trei asasini din filmul Hero care s-au jertfit pentru ca al patrulea să poată ajunge în faţa împăratului Qin Shi Huang, şi la nenumărate alte misterioase lanţuri cauzale ce scapă adesea înţelegerii noastre.
*
M-am îndrăgostit de Fania firesc, imediat şi ireversibil. Era o zi friguroasă de martie, chiar de echinocțiul de primăvară. Orașul era mocirlit de zăpada pe jumătate topită, înnegrită de praf și fum de eșapament. Eram fericit să mă regăsesc din nou în raiul labirintic, logocentric, al bibliotecii. Intrasem în sală și, ca de obicei, semnasem în registru, remarcând în treacăt că bibliotecara, care în acel moment era întoarsă cu spatele spre mine, conversând cu o cititoare, era nouă: altă siluetă, alt stil vestimentar, altă coafură, altă nuanță a părului — șaten, tuns destul de scurt. Exact atunci s-a întors spre mine să ia permisul și am simțit că brusc mi se taie picioarele și respirația. Mi s-a părut, în mod obiectiv, cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem vreodată.
Haiku-urile şi Eminescu evocă floarea de cireş; Keats – o amforă; Eliot – albul şi aurul ionian. Toate acestea mi-au trecut prin minte într-o clipă, doar pentru a le repudia imediat ca insuficiente pentru a sugera aerul ei de taină aurie şi calmă. Era ca o recunoaştere, un anamnesis dintr-o viaţă trecută pe tărâmul arhetipurilor, o amintire a ceva ce ştiusem şi uitasem. Am ştiut, cu acea înţelegere intuitivă, tainică, cu care orice om, într-o anumită clipă a vieţii, ştie că şi-a întâlnit destinul. M-a privit în ochi și mi-a zâmbit ușor — acel zâmbet imponderabil, atotînțelegător, care de fiecare dată îmi aducea în minte același gând ciudat: „Pesemne așa zâmbesc îngerii”. Am întrebat-o unde era Ioana, pe un ton pe care am izbutit, nici eu nu știam cum, să-l fac să sune cât de cât firesc. N-a părut deloc mirată, ca și când s-ar fi așteptat să-i vorbesc și să-i pun exact această întrebare improbabilă.   A privit în jur cu subînţeles şi mi-a făcut un semn abia perceptibil s-o urmez, ca să nu deranjăm cei câţiva cititori obosiţi din sală, profesori cărunţi care picoteau cu capetele pe mesele lor străjuite de veioze cu abajururi verzui. A deschis uşa unei încăperi adiacente sălii profesorilor. Pereţii somptuoşi, cu coloane de marmură semiîngropate în zid, oglinzi imense şi stucaturi de ghips poleite cu bronz, contrastau cu zloata de afară. Prin ferestrele mari de la etaj, din aripa unde ne aflam, vedeam biserica Creţulescu şi clădirea cenuşie a Comitetului Central. Peste Bucureştiul mohorât, cu pomi trişti, desfrunziţi, cu crengi ude şi negre ca nişte oase carbonizate pe un câmp pustiu calcinat, plantaţi de-a lungul străzilor clisoase pe care alunecau trecători rari, cu aer deprimat, începuse să plouă mărunt. Eu însă nu mai vedeam burniţa de cenuşă lichidă, nu mai percepeam paloarea pământie a unui univers de consistenţa plumbului, levitam în slava aurie a zâmbetului ei. – Aici cărţile au urechi. Urechi de câine, ştii, ca-n engleză. Am râs de gluma ei cu dublu sens. Şi ce dacă puteam fi ascultaţi? Nu mă interesa temuta Securitate despre care se spunea, deşi mă îndoiam, că ar fi avut microfoane peste tot, nu mă temeam de nimic. Pluteam în aerul fierbinte din jurul trupului ei fragil, pe razele de laser căprui ale ochilor ei nelumeşti. Avea o voce plăcută, cu un timbru cald, evanescent, parcă era şi nu era acolo, mă făcea să simt că ne cunoşteam de când lumea, deşi fără umbra niciunui echivoc.
I-am povestit ce auzisem chiar de la Ioana despre începutul idilei cu profesorul texan până la acel moment. Nu mai era un secret, devenise oficial. Mi-a confirmat ceea ce bănuiam, auzise că Ioana fusese dată afară, dar nu știa mai mult. Nu mă miram să aflu că începuseră represaliile. După ce un cetățean român depunea actele de căsătorie cu un străin la Consiliul de Stat și cerea oficial pașaport și permisiunea de a emigra din România, de regulă urmau tot felul de presiuni și persecuții, inclusiv desfacerea contractului de muncă sub diverse pretexte cusute cu ață albă. Obținerea aprobărilor putea dura ani de zile — sau mai puțin, dacă cetățeanul străin avea relații influente și putea pune în mișcare intervenții diplomatice „la vârf”. Depindea și de țara de destinație, iar Statele Unite erau privilegiate; aprobarea de obicei se dădea mai rapid când era vorba de un american. Se pare că texanul fusese eficace, apelând la un grup de congresmeni republicani care-l convinseseră pe președintele Reagan să intervină prin ambasadă direct la Ceaușescu. Dar toate acestea aveau să se petreacă abia în următoarele luni; deocamdată tot ce știam se reducea la profesorul de istoria religiilor, eliadofobia autorităților române și visul amazonian al Ioanei. Fusese însă destul pentru a iniția o conversație cu Fania, față de care nu am făcut niciun secret din impactul fulgerător pe care ea îl avusese asupra mea.Când am intrat înapoi în sala de lectură mi s-a părut că văd lambriurile de stejar de pe pereţi arzând într-o lumină slabă, iridiscentă, şi cărţile înşirate pe rafturile ce înconjurau sala strălucind într-un curcubeu de foc nematerial, ca un incendiu al minţii. Şi deodată am avut intuiţia că aceste flăcări spectrale puteau fi un semn de rău augur, o presimţire a soartei lor, pe care o prefigurau în chip inexplicabil.
În mod surprinzător — nu puteam înţelege ce găsise la mine — ea răspunse cu o iubire la care nimeni, începând cu mine însumi, nu se aştepta. Am cerut-o de soţie după trei săptămâni, într-o sâmbătă înflorită de aprilie, oferindu-i un uriaş şi destul de convenţional buchet de trandafiri albi. Ea acceptă și florile, și cererea în căsătorie, deşi îmi mărturisi că trandafirii o deprimă („Eu însămi nu sunt decât umbra unui trandafir; frumuseţea e în altă parte!”, îmi spuse) și mă avertiză din nou, deoarece vorbisem mereu despre asta, că avea în vedere şi o altă cale, de care încă nu era sigură. Acum era mai mult o încercare, pentru a se convinge dacă într-adevăr familia era drumul ei, sau avea o altă vocaţie. I-am răspuns că o înţeleg şi că îmi asum cu bucurie acest risc. De fapt nu înţelegeam, căci nu înţelegi credinţa decât crezând, nici suferinţa decât suferind. Dar ştiam că n-avea nicio importanţă. Simţeam că se declanşase un uriaş mecanism cristalin, de inconceptibilă fineţe, şi că mai curând puteam opri în loc sistemul solar decât progresia lui prestabilită. Eram fericit.
Ne-am căsătorit la început de iunie, în biserica unde ea mergea din copilărie și își avea duhovnicul. Parfumul de tei şi caprifoi încă plutea pe strada mea cu nume de salcâmi... Nu mi-am regretat niciodată alegerea. Mai e oare cazul să adaug ceea ce cititorul probabil deja a ghicit? În jungla cărților din casa pe care o moștenisem, Fania intrase la rândul ei în rolul de Ariadnă cu un firesc ce părea a indica, din nou, predestinarea. 
*
 Oare se poate ignora întâlnirea cu miracolul? Îl mai poţi vreodată uita?
Eu îi dădusem numele de Fania, de la Ştefania, şi în glumă îi ziceam uneori Ştepifania, spunându-i că ea era pentru mine ca o revelare a divinităţii, o epifanie tangibilă, chipul ei — o manifestare a lui Dumnezeu, şi alte asemenea exaltate apoftegme. De fiecare dată îmi replica invariabil, cu o seriozitate puţin tristă, că erau blasfemii, şi mă ruga blând să încetez. La fel, când o numeam Beatrice a mea, îmi răspundea că nu știu ce spun, dar că negreșit într-o zi voi înțelege și eu ceea ce încă nu înțelesesem, deși îl citisem pe Dante: adevăratul labirint sunt patimile noastre, iar paradisul și infernul — locuri ale memoriei, cu simetrie inversă. Și încheia mereu cu aceeași propoziție — adevărata Ariadnă e Maica Domnului — pe care eu nu știam cum s-o interpretez.
Deşi era foarte frumoasă, nu avea nimic din acel aer mândru al femeilor splendide, acea expresie fin-arogantă ce pare a le compătimi pe celelalte, mai puţin norocoase, şi a-i dispreţui pe bărbaţii ce niciodată nu vor avea privilegiul de a fi remarcaţi. Dimpotrivă, chipul ei părea mai curând oglinda unei modestii desprinse din Pateric. Farmecul ei tulburător, ochii ce păreau a privi mereu spre un dincolo ce-i era nespus de familiar, completa definitiva, absoluta ei detaşare de lucrurile acestei lumi, inteligenţa neostentativă dublată de o cultură asimilată parcă fără efort, dar mai ales smerenia, delicateţea plină de compasiune pentru semeni şi dragostea pentru Dumnezeu, pe care nu încerca să o etaleze, dar nici s-o ascundă, făceau din întâlnirea cu ea nu doar un moment memorabil, ci pur şi simplu unul dintre acele evenimente ce îţi schimbă viaţa.
Şi într-adevăr, viaţa mea se schimbă radical; bucuriile livreşti lăsară locul unei fericiri mult mai tangibile. Dragostea ei urzi existenţei mele un cu totul alt text, cu care m-am identificat total, atâta cât a durat. Fusese ca un vis din care nu vrei să te mai trezeşti: iubirea, conversaţiile, rugăciunile ei de neînţeles pentru mine, cărțile citite împreună...
Fericirea este nenarabilă, fără istorie. Se pot povesti întâmplări, transpuse pe axa sintagmatică a succesiunii temporale; se pot relata fapte şi descrie locurile unde ele s-au petrecut, cu mai multe ori mai puţine detalii. Dar starea sufletească cu care ele au fost trăite şi în care au plutit, aura emoţională care le-a înveşmântat, ţesutul indicibil al experienţei lor interioare, singurul care contează, rămâne dincolo de discurs. În primii doi ani după căsătorie Fania a continuat să lucreze la bibliotecă, iar eu mergeam acolo ca și înainte. În serile de vară ne plimbam pe străzile din jur – Verii, Toamnei, Armoniei, Popa Petre, Viitorului  –, iar când cerul întrezărit prin bolţile copacilor devenea violet, ne întorceam în cealaltă bibliotecă, pe care o numeam „acasă”. Trăiam ca într-o sferă aurie, luminoasă, aproape complet sustrasă lumii din jur.
Pe 21 decembrie ’89 eram împreună în Sala Profesorilor, ce părea sub asediu. Am urmărit de acolo amândoi, cu frunţile lipite de geam, în direct, momente din revoluția puse în scenă de regizori profesionişti. Am privit mulțimea adunată în piaţa de sub ferestrele de pe faţada sudică a BCU-ului ca să asculte discursul rostit de Ceaușescu din balconul Comitetului Central. Au urmat huiduielile („Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”) declanşate „spontan” la o comandă discretă, panica, împrăștierea demonstranților. Am ieșit împreună și ne-am amestecat cu cei ce se îndreptau spre Universitate. Am dus-o pe Fania acasă. Apoi a început represiunea.  

4
Fahrenheit ’89

A doua zi, singur, am ieșit în centru odată cu sutele de mii de bucureşteni. Am asistat la fuga cuplului prezidenţial cu elicopterul de pe acoperișul CC-ului şi m-am scufundat în euforia unui oraș ce trăia căderea comunismului ca un catharsis istoric. Seara am ajuns la BCU odată cu tancurile. Atunci am asistat la acel bibliocid sinistru şi inutil ca toate bibliocidurile, declanșat din motive rămase încă până azi nelămurite.
Graţioasa clădire a BCU-ului, înconjurată de tancuri şi arzând ca o torţă în preajma acelui Crăciun însângerat din ’89, în zgomotul intermitent al rafalelor de arme automate, mi-a furnizat atunci, odată pentru totdeauna, dovada tragică, spectaculoasă şi palpabilă, a fragilităţii bibliotecilor, a friabilităţii cunoaşterii, a gingăşiei spiritului. Peste ţăcănitul strident, mecanic, al AKM-urilor se suprapuneau, oximoronic, niște colinde. Se auzeau prima oară după decenii de comunism ateu în nişte difuzoare plasate între fostul Palat Regal transformat în muzeu de artă, biserica Creţulescu şi imobilul Generala, a cărui faţadă laterală, aşa-zisul Palazzo Calcani, era şi ea cuprinsă acum de flăcările ce se înălţau deasupra fântânilor arteziene de la parter, prelingându-se pe pilaştrii terminaţi cu capiteluri corintice.

Mă luai, luaaaai...

Priveam ca hipnotizat blindatele grele, cenuşii, faimoasele tancuri româneşti TR–77 şi TR–85 proiectate la Braşov şi fabricate la uzina 23 August în Bucureşti pentru apărare (împotriva sovieticilor? serios?), eşuate în cumplita farsă a unei revoluţii manipulate. Înaintau greoi, implacabil, pe sub zidurile gri ale clădirii Comitetului Central, zgâriind urechile cu scrâşnetul asfaltului răzuit de şenile. Pe turelele ce se roteau ca orbeţii în direcţia unor inamici invizibili (poate şi inexistenţi, aveau să zică unii) erau înfipte drapele tricolore; în locul stemei socialiste, proaspăt decupate din mijloc, se căsca o gaură circulară, ce părea a simboliza vidul lăsat în centrul puterii de căderea regimului: avea să fie ocupat atât de rapid încât mulţi aveau să spună că de fapt nici nu existase cu adevărat vreun gol de putere. Pe lângă monştrii metalici alergau plutoane de infanterişti tineri, recruţi veniţi de la ţară, înarmaţi cu automate „Kalaşnikov modernizat” făcute la Cugir, deturnate şi ele, iată, către o bibliomahie lipsită de orice glorie. Vreo douăzeci de maşini de război se opriră în Piaţa Palatului şi începură să tragă în toate direcţiile (cu excepţia CC-ului), dar mai ales spre muzeul de artă şi Biblioteca Universitară, nimeni nu ştia în cine sau de ce.

Velerim și Veler-Doaaamne...

Se înverșunau în special asupra Bibliotecii, părând să-i ignore complet destinația. „Acolo sunt teroriştii”, se zicea, deşi nimeni nu văzuse de fapt vreunul; doar la televizor fuseseră arătate în fugă, în decoruri sordide, nişte cadavre dubioase, unele goale, în poziţii nefireşti, altele semi-carbonizate, care ar fi putut fi ale oricui. Imaginea gloanţelor trase la nimereală în întuneric de soldaţi nepăsători (sau, mai curând, şi ei speriaţi, neînţelegând nimic din ce se petrecea, derutaţi de ordinele contradictorii primite nu se ştia de fapt de la cine, deoarece ministrul apărării era mort – sinucis ori executat, cine putea ști? – iar comandantul suprem al armatei, preşedintele ţării, secretarul general al partidului, tovarăşul Ceauşescu, neînţelesul geniu al Carpaţilor, mecanicul de pe locomotiva istoriei noastre moderne – sau poate aici era o confuzie cu titlul lui Kim Ir Sen al Coreei? dar oare mai avea vreo importanţă? – fugise, fusese arestat şi avea să fie executat împreună cu soţia peste trei zile în direct, în văzul întregii naţiuni, o audienţă captivă formată din milioane de telespectatori înfricoșaţi şi increduli, aceiaşi care, ani de zile, îi văzuseră numele şi chipul ubicuu pe toate ecranele, paginile de ziar, tablourile, panourile, pancartele, afişele, expus peste tot ca o icoană grotescă a unui dumnezeu bâlbâit, surogat de divinitate ori pseudo-demiurg senil, guvernând un simulacru eșuat de utopie ateistă, iar acum aveau să-i privească împușcați chiar în ziua de Crăciun într-o garnizoană de provincie, ca două jalnice animale vânate iarna, vieri patetici hăituiți și încolțiți în pădurea înghețată, ori iepuri deznădăjduiți alergând în zigzag pe câmpul acoperit de chiciură ori paralizați de faruri pe șosea), dârele luminiscente lăsate de proiectilele trasoare ce pătrundeau cu zgomot sinistru prin geamurile bibliotecii şi incendiau vechile lambriuri de stejar din Sala Profesorilor — sala mea, sala noastră —, aveau să se imprime pentru totdeauna în mintea mea ca o efigie a efemerităţii culturii.

Trei crai de-e la-a Ră-ăsă-ări-i-i-i-t...

Aproape fără să-mi dau seama ce fac, instinctiv, văzând flăcările, am intrat atunci și eu în bibliotecă, odată cu câțiva pompieri, în încercarea de a stinge incendiul. M-am urcat împreună cu ei pe acoperiș, ținând în mână un furtun alimentat cu apă de la un hidrant din perete. O clipă am contemplat de sus oraşul în lumina violetă a serii de decembrie. Palatul Regal avea geamurile sparte şi pereţii muşcaţi de proiectile. Ştiam că înăuntru, în muzeu, erau expuse icoane, acum cu siguranţă lovite de gloanţe. Fulgerător mi-am amintit de hobby-ul (relatat de Soljeniţîn) de a împuşca icoane al lui Enoh Herşevici Ieguda, director NKVD, ministrul de interne al lui Stalin. Măcar cei de jos nu ştiau în ce trag.
Văzute de sus, blindatele din fața Bibliotecii păreau niște jucării stricate, risipite pe asfalt. Printre ele se strecura o Salvare, îi auzeam sirena ca și când ar fi fost lângă mine. Clădirea învecinată ardea în continuare. Se întuneca. Imediat, însă, cei doi pompieri cocoţaţi pe lucarnă şi cu mine am realizat uluiți că soldații de afară, de lângă tancuri, începuseră să tragă în noi, luându-ne pe întuneric drept teroriști. A trebuit să abandonăm urgent acoperișul. Focul urca spre căpriorii de la etajul de sub noi. Am coborât spre sălile de lectură și depozitele de cărți, pompierii dotaţi cu securi au spart ușile încuiate și am intrat în Sala Profesorilor. Ne-am trezit într-o biblio-apocalipsă. Între lambriurile în flăcări, sute de tomuri ardeau pe rafturile transformate în ruguri. Alte sute de cărți, unele deja pe jumătate arse, pluteau în lacul format pe jos din apa ce țâșnea din furtunuri. La un moment dat, când mă aflam în dreptul unei ferestre, un glonte de AKM calibrul 7,69 mă nimeri în brațul drept, mai jos de umăr. Era doar o rană superficială, o zgârietură, de fapt nici nu simțisem decât o ușoară arsură, prin paltonul îmbibat de apă. Abia pe urmă unul din pompieri îmi atrase atenția că aveam mâneca plină de sânge. Trăseseră în mine soldații din piață, convinşi că zăriseră un terorist.  Şi am numit acest circ haotic revoluţie...
Pe la ora patru dimineaţa un maior de pompieri m-a luat deoparte și mi-a spus să plec acasă.
– Oricum, îmi spuse maiorul, plecăm și noi. N-are rost să pun în pericol viața oamenilor mei. Nu vezi? Pot fi oricând împușcați chiar de armată. Așa, ca tine. Militarii au ordin să tragă în tot ce mișcă în clădire.
– Bine, am protestat, și biblioteca? Dacă plecăm, ard toate cărțile... Toate!
– Ei și? Maiorul dădu din umeri. Viețile oamenilor prețuiesc mai mult.
– Dar sunt cărți rare, am insistat. Incunabule, manuscrise de Eminescu, documente despre românii din Ardeal...!
Nu puteam să cred că pot pleca pur şi simplu. Maiorul se enervă.– Or fi! Pe băieții mei i-așteaptă familiile acasă. Du-te la părinții, soțiile, copiii lor și spune-le că au murit eroic, împușcați de armata română, salvând niște cărţi. Te scuipă în ochi, te iau și la bătaie... Nu suntem noi vinovați. Ăia care au dat ordin de tragere... Să răspundă ei...!
Și într-adevăr, curând după aceea maiorul dădu semnalul de plecare. Am fost nevoit să ies odată cu pompierii, după ce am aruncat o ultimă privire infernului de cărți carbonizate sau arzânde. Mașina pompierilor fusese perforată de gloanțele armatei. Maiorul a tras o înjurătură. Stând lângă el, ud, tremurând, am văzut cum focul se întinde, cuprinzând întreaga clădire. Avea să ardă o zi și o noapte. M-am întrebat oare cât de cinici puteau fi cei ce ordonaseră acest oribil holocaust textual? M-am gândit că avea o semnificaţie de rău augur: noua eră post-comunistă începea cu un act ce-mi amintea de Fahrenheit 451 al lui Bradbury. Chiar aşa! Îmi veni ideea că arderea BCU-ului ar fi putut rămâne în istorie ca Fahrenheit 1989...
Dar îmi mai amintea de ceva — fapt istoric, nu ficțiune: arderea cărţilor poruncită de împăratul Qin-Shi-Huang-Di, tiranul întemeietor al dinastiei Qin de la care se trăgea numele Chinei. În chiar acest moment când aboleau o dictatură, noii lideri reiterau gestul logocid pe care alt dictator îl comisese, cu peste două milenii în urmă, într-o țară devenită și ea mai târziu marxistă. În acest caz, dacă se confirma ce auzisem despre arhitecţii „loviluției” din decembrie, se putea vorbi de un „Brucan-Shi-Huang-Di”...? Să fi fost oare volumele arse acum, pe rugul „manipoluţiei”, nu doar un final de regim, ci şi un preludiu ce deja anunţa o nouă distopie? Era foarte probabil. Iar dacă da, atunci ea se contura a fi de alt tip, mai subtil, mai pervers — una culturală...
Am pornit spre casă, trecând prin punctul aflat vizavi de biserica Creţulescu unde mai târziu avea să se ridice ironicul obelisc poreclit „Ţeapa Revoluţiei”. Exact în acel loc, în timp ce auzeam rafalele de armă la ralenti, am avut o viziune bizară. Mi se părea că văd cum cenuşa albă a cărţilor incinerate se așterne lin, lent, ca un giulgiu semiotic, peste oraşul însângerat, peste mulţimile care strigaseră plângând şi încă mai strigau, euforice, pe străzile din centru, în timp ce făceau cu două degete semnul victoriei: Vom muri şi vom fi liberi...!, sau cântau Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră...! (Oare cine compusese acest slogan pe melodia Zece negri mititei? Să fi fost doar un cinism involuntar, ori codul unei strategii?) Milioanele de cuvinte arse ale textelor mistuite de foc pluteau peste Bucureștiul insurgent, ningeau peste populația încă o dată înșelată, şi sfârșeau prin a se depune pe acoperișuri asemeni unei zăpezi negre, fierbinți, formate dintr-un imperceptibil scrum de litere, precum un semn tăcut sau o neauzită, non-verbală profeţie...

Doisprezece ani după Fahrenheit ’89 avea să aibă loc, pe alt continent, într-o altă lume, un alt incendiu înscenat, numit de un regizor Fahrenheit 9/11. Scenariile subversiunii, manipulării și terorii – atât de repetitive...

5
Florigera rosis halo

Curând după aceea Fania a demisionat și în anii următori ne-am bucurat de ceea ce părea a fi o libertate definitivă. Am călătorit mult. Familia ei, prosperă și înainte, devenită și mai înstărită în urma unor retrocedări, ne ajuta generos. Sperau ceea ce speram și eu — ca Fania să rămână cu noi... Au urmat croazierele pe mările lumii, oraşele mereu mai îndepărtate, Veneţia, Ravenna, Valletta, Alexandria, Damasc, Lhasa, Kunming, Taipei... În amintirea mea ele sunt legate de o inexplicabilă senzaţie de căldură şi un gust persistent de sare de mare ce-mi rămânea totdeauna în gură şi în nări după ce o atingeam sau doar mă aflam în prezenţa ei... De altfel mereu căutam amândoi marea, reveneam la ea de fiecare dată, o priveam de pe nisipul plajelor Africii mediteraneene, de pe falezele Maltei populate cu milenii în urmă de navigatori fenicieni vorbind o limbă semitică... Am cunoscut clipe perfecte, de fericire absolută, când lumea devenea rotundă şi translucidă ca o perlă, roşie-verde-aurie ca visele copilăriei mele, dulce-amăruie ca o amandină, blândă şi catifelată ca un amurg de vară. Odată, citind pe faţada unei pensiuni inundate de lavandă, cimbru, dafini, oleandri şi artemisia din cochetul sat maltez  ͑Aṭṭard, o scurtă deviză heraldică în latină — Florigera rosis halo — Fania îmi strigase râzând: Da! Aici vreau să stăm! Vreau să înmiresmez aerul cu florile mele! În acel moment am realizat că era exact cuvântul potrivit: îmi înmiresmase viaţa. 
*
 Ştiam însă– ştiusem de la început, fusesem permanent conștient de asta — că într-o zi se va sfârşi, ca orice vis. De aceea nu am fost deloc surprins când, exact după şapte ani, Fania mi-a spus, într-o sâmbătă însorită de iunie, în vreme ce ne plimbam cu bicicletele, în aurul lichid al amiezii, pe sub castanii bătrâni ce mărgineau lacul Herăstrău, că va pleca. Era mai frumoasă ca oricând, pedalând cu picioarele ei parcă lipsite de articulaţii în pantalonii albi de pânză subţire. Soarele se reflecta în părul şaten, tuns scurt, iar irişii extraordinar de limpezi mă priveau drept în ochi cu o tandreţe necruţătoare. De fapt discutasem despre asta încă din prima zi, ca o ipoteză sau o chemare, dar încă nedesluşită. Ceea ce fusese atunci, la început, doar o posibilitate, poate chiar o probabilitate, acum devenise efectiv o decizie. Ştia până şi locul: pleca undeva în Banat, tocmai în extrema de vest a ţării. Depărtarea faţă de Bucureşti constituia mai curând un argument.
Aşadar, am primit fără să mă mir vestea că Fania va intra în monahism. Am ajutat-o să-şi strângă puţinele lucruri personale şi am condus-o la Gara de Nord. Mă rugase să n-o însoţesc până la schitul aflat într-o zonă izolată din Caraş-Severin, pe lângă Cheile Nerei, unde călătorisem odată împreună. Am suferit, desigur, din cauza despărţirii, dar blândeţea şi iubirea cu care ea m-a învăluit până în ultima clipă au făcut durerea cât de cât suportabilă. Pe lângă asta, mă gândeam că acest moment, pentru care mă pregătisem zece ani, fusese într-un fel destinul meu. Dar acum constatam şi eu ceea ce ştim cu toţii: atunci când vine suferinţa, pregătirea nu ajută; intensitatea e aceeaşi.
Nu pusesem la îndoială nicio clipă ultimele ei cuvinte dinainte de a ne despărţi: „O să mă rog mereu pentru tine”. Ceea ce nu bănuisem erau consecinţele. Că nu mă mai puteam gândi la nimic altceva era de aşteptat. În fond ea fusese viaţa mea în ultimii zece ani. Dar se petrecu şi altceva; începând din acea zi, viaţa mi se schimbă treptat. Duminica la Liturghie mă străduiam să urmăresc fiecare cuvânt, citeam Filocalia şi, cu febrilitate, Vieţile Sfinţilor, pe care le găseam captivante. Într-un fel parcă mi se transferase ceva din personalitatea ei, paradoxal, mult mai mult decât atunci când era prezentă: mă surprindeam umplând golul lăsat de ea, făcându-i gesturile, rostindu-i cuvintele, mimându-i intonaţia, gândindu-i gândurile, încercând involuntar nu doar s-o copiez, s-o imit exterior, ci să preiau, să asum efectiv tainica esenţă a făpturii ei, să fiu ea.
Am trăit cinci ani ca într-o transă, fără să înţeleg prea bine ce mi se întâmplă şi de ce. Nu mai eram sigur cine sunt eu însumi, nici dacă viaţa mea mai era reală. Aveam senzaţia difuză că îmi supravieţuisem, pentru a trăi viaţa ei postumă, netrăită — o viaţă alternativă, pe care ea n-avea s-o mai trăiască niciodată.
Apoi, în prima zi a unui septembrie auriu, am aflat printr-o cunoştinţă comună că exact peste o săptămână, chiar de Sfânta Maria „mică”, Fania urma să depună voturile monahale. Fără să o anunţ, pentru a n-o tulbura, aşa cum mă rugase, m-am hotărât să merg la Nera pentru a fi de faţă la acest moment, a cărui semnificaţie, totuşi, încă n-o pricepeam.

6
Fotini

Era prima dată când asistam la un ritual de călugărire. Nu ştiam aproape nimic din rânduiala profund mistică prin care o femeie sau un bărbat moare lumii şi se naşte într-o nouă ipostază, dăruită lui Hristos. Am urmărit cu încordare, dintr-un colţ aflat în partea din spate a micului paraclis de lemn de la Nera, fiecare detaliu al slujbei. Iar când Fania – Fania mea –, îmbrăcată într-o cămaşă albă, lungă până în podea, se întinse pe mochetă în faţa altarului, sub Pantocratorul din cupolă, cu faţa în jos şi braţele în formă de cruce, ca un mare trandafir alb, abia tăiat, am izbucnit în lacrimi. Am plâns tot timpul cât a durat sfâşietorul imn Braţele părinteşti, şi m-am gândit că şi eu, ca toţi ceilalţi, îmi irosisem viaţa în păcate.
Am privit-o pentru ultima oară. Era chipul Faniei şi totuşi nu mai era ea; de acum chipul aparţinea Fotiniei — acesta îi era noul nume primit la călugărire. În noul ei veşmânt monahal, cu capul acoperit de o camilafcă circulară, privea ţintă lumânarea aprinsă pe care o ţinea în mână şi pe care avea s-o poarte aşa o săptămână. Nu mai ştiam sigur pe cine privesc: pe Fania sau pe Fotini?
Am ieşit răvăşit din paraclis. Înăuntru încă răsunau vocile limpezi ale tinerelor maici de la strană. Cântările ieşeau în noaptea senină de început de toamnă, plutind ca nişte păsări albe ce desenau cercuri tot mai largi peste dealurile din jur acoperite cu păduri de fagi şi mesteceni. Era un Axion pe o melodie compusă de Anton Pann (tot Fania mă învăţase să iubesc muzica psaltică): Cuviinee-see... cuuuu aaaadeeeevăăăăraaat... să te feriiiiciiim... Sunetele de cristal zăboveau deasupra copacilor, mângâind frunzişul, florile de urechea-ursului, creţuşcă şi nu-mă-uita de prin poieni, afinele şi merişoarele de care pajiştile erau pline, şi pierzându-se, ca spiralele de fum dintr-o cădelniţă, în văzduhul tămâiet.
Pierzându-se? Dar oare se pierde ceva, vreodată, cu adevărat? Oare nu se păstrează totul, absolut totul, în eternitate? Mi-am amintit de ākāṣa, infinitul depozit karmic din Upanişade, spaţiul eteric sau conştiinţa-receptacol, în care întreaga realitate, tot ce a existat vreodată, s-ar conserva în veşniciile ciclice ale universurilor hinduse. Însă, într-adevăr, chiar lăsând deoparte esoterismul indian, oare nu ne rămân veşnic toate faptele, cuvintele, sunetele, gândurile, înscrise pentru totdeauna în sufletul nostru nemuritor, şi mai ales păstrate pururea în memoria nesfârşită a lumii, în infinita gândire a lui Dumnezeu? Tot ce s-a petrecut odată, tot ce s-a rostit, gândit sau simţit o singură dată, nu se imprimă oare ireversibil, indestructibil, de neşters, în ţesătura inefabilă, nemărginită, a memoriei divine?
Dar asta însemna că nici iubirea Faniei nu se va pierde: de vreme ce a existat o dată, va exista întotdeauna, o voi avea mereu. Odată trăită această bucurie, nimic nu mi-o mai putea răpi; o voi păstra în veşnicie. „Ce-adevărat iubeşti nu-ţi poate fi răpit”, mi-am amintit versurile lui Pound. What thou lovest well cannot be reft from thee. What thou lovest well is thy true heritage. Deci e adevărat...
O stea căzătoare brăzdă cerul fără nori. Da, mi-am zis, era într-adevăr ca o nuntă de basm, o nuntă mistică; doar că acum nu eram eu mirele ce se cununa cu o moarte simbolică, ci Fania. Mi-am amintit o altă seară de septembrie, la Iaşi, în Copou, când ea îmi recitase în şoaptă: Mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet, sufletu-mi nemângâiet îndulcind cu dor de moarte... De ce „de moarte”? o întrebasem. Nu-mi răspunsese, dar îi zărisem lacrimile...
Aceste gânduri, aceste amintiri deşirante, suprapuse, strat peste strat, în palimpsestul intertextual al memoriei mele, reverberate sibilinic între oglinzile paralele ale celor două chipuri identice, repetate de milioane de ori în neuronii cortexului meu, declanşară în mine, după tot ce trăisem înăuntru, agonia unei disperări lucide. Abia acum am resimţit un gol dureros, ca şi cum tocmai aş fi pierdut pe cineva apropiat. Şi, privind turla ascuţită a bisericii în stil maramureşan, care decupa o siluetă întunecată din continuumul cerului înstelat de septembrie, cu crucea din vârf profilată exact pe discul lunii pline, m-am gândit că, într-adevăr, într-un fel Fania murise, iar în locul ei se născuse maica Fotini. Deşi nu se putea spune nici că Fania ar fi dispărut cu totul. Fania şi Fotini erau inseparabile şi totuşi opuse, ca termenii unui oximoron mistic. Aparent, Fania continua să trăiască întru Fotini, cu conştiinţa ei proprie, cu amintirile şi chiar cu trupul ei; şi totuşi, întru naşterea Fotiniei, Fania murise. Era acelaşi ipostas uman, acelaşi trup şi acelaşi suflet, şi totuşi altul, înnoit printr-un jurământ ireversibil de a-I sluji lui Dumnezeu tot restul vieţii, în sărăcie, castitate şi ascultare.
N-am putut dormi în acea noapte, în camera mea din arhondaric, aşa cum ştiam că nici Fania, sau mai bine zis de acum Fotini, în chilia ei, nu dormea. Spre dimineaţă, aflat într-o stare de torpoare semi-lucidă, am visat-o (le-am visat?!) ca pe un Ianus bifrons, cu cele două chipuri identice care însă nu priveau în direcţii opuse, ci erau în acelaşi timp distincte şi totuşi complet suprapuse, contopite fără a-şi pierde individualitatea, unite sub aceeași rotundă camilafcă. În imposibila lor coincidentia oppositorum, ele alcătuiau un singur chip, subţiat până la transparenţă, care mă privea cu intensitatea unei îmbrăţişări tăcute.
A doua zi dimineaţă am plecat fără să-mi iau rămas bun. Ne vom întâlni în rugăciune, şi apoi, mai adevărat, în lumina cea neînserată, aşa cum ea îmi spusese odată, fără ca atunci să pot înţelege. Acum parcă începeam să desluşesc ceva.

7
Zahir

La întoarcere, epuizat şi confuz, am coborât în satul Sasca Montană, de unde am luat fără să întreb nimic prima ocazie apărută, un Fiat delabrat, în care am adormit. Se nimeri ca maşina să meargă în altă direcţie decât Timişoara, iar şoferului oricum nu-i păsa unde voiam să ajung. M-am trezit la Anina, unde cineva mi-a sugerat să iau semmeringul până la Oraviţa. M-am urcat într-un trenuleţ ca de jucărie, pe şine înguste, dar, pierdut în reverii indescifrabile, abia dacă am observat vagonaşele minuscule, zecile de tuneluri, poduri şi viaducte peste văi cu nume insolite, uşor aliterative, Jitin, Lişava, Caraş, Şteierwald..., peisajele spectaculoase, neverosimile, de basm sau de legendă, ca din Fraţii Grimm.
Ajuns în sfârşit după-amiază la Timişoara, am luat bilet la un tren spre Bucureşti, până la plecarea căruia mai aveam câteva ore bune. Am rătăcit la întâmplare pe străzile familiare ale oraşului, traversând Bega pe câteva poduri, sau poate de mai multe ori pe acelaşi pod (mi s-a părut că recunosc podul Decebal, cel pe care avusese loc masacrul din 17 decembrie 1989, cadavrele victimelor fiind apoi duse cu o autoizotermă de la Comtim la crematoriul din Bucureşti şi incinerate, iar cenuşa aruncată într-un canal, aşa-numita „Operaţiune Trandafirul”), încât la un moment dat mi-am dat seama că mă învârtisem în cerc. Pentru a ieşi din labirintul de străzi şi canale, am intrat în catedrala mare din centru, unde m-am rugat o vreme cu concentrarea şi liniştea pe care mi-o dădea certitudinea că Fotini se ruga în acelaşi timp pentru mine.
Seara, în drum spre gară, udat zdravăn de ploaia ce începuse brusc, mai mult ca să mă adăpostesc, m-am abătut pe la un anticariat din cartierul Iosefin. Dacă tot intrasem, am cumpărat şi câteva cărţi, ca justificare, dar poate şi din nevoia de a-mi regăsi, în urma cutremurului interior din ajun, o identitate culturală de mulţi ani neglijată. În plus, parcă mă temeam să rămân câteva ore în tren singur cu gândurile mele.
Aşezat pe locul meu în vagonul pustiu, tremurând uşor în sacoul ud, am început să răsfoiesc eterogena colecţie achiziţionată la preţ redus: volumele 1 şi 10 din Filocalia, Teologia mistică a Bisericii Răsăritului de Losski, Erosurile imnelor dumnezeieşti ale Sfântului Simion Noul Teolog („Fania le ştia pe de rost”, m-am surprins gândindu-mă din nou la ea ca şi când ar fi murit), Viaţa Sfântului Grigorie Palama de Stăniloae, Imn pentru crucea purtată de Virgil Maxim, Divina Comedie a lui Dante (doar Paradisul, în vechea traducere a lui Coşbuc) şi nişte povestiri de Borges, recent reeditate. Pe aceasta din urmă o cumpărasem mai mult dintr-un altfel de nostalgie, sau poate snobism: traducătorii erau foştii mei dascăli din facultate, alintaţi de generaţii succesive de studenţi sub numele Doña Cristína (de al cărei curs despre Borges fusesem fascinat) şi Don Andrés. „El más cortés es Don Andrés” – mi-am amintit orele de literatură spaniolă ale desăvârşitului caballero, curtenitorul profesor ce-mi vorbise prima dată despre San Juan de la Cruz, într-o încăpere de la etajul patru al Universităţii, în săliţa de seminar ce plutea ca un montgolfier deasupra unui oraş ireal — asemeni sufrageriei ce se înălţa spre cer într-un roman de Scott Fitzgerald citit de mine pe furiş în armată –, planând peste portretele lui Ceauşescu, statuile lui Lenin şi lozincile despre comunism (viitorul luminos al omenirii, eră eluzivă, miraj tot mai ceţos în care de mult nu mai credea nimeni), purtată în seara obscură de versurile misticului spaniol despre treptele iubirii extatice urcând către unirea cu un Creator inexprimabil.
În lumina difuză, albăstruie din tren, am citit câteva pagini din Sfântul Isaac Sirul despre nevoinţă şi vieţuirea călugărească, zăbovind o vreme asupra Cuvântului XXIV despre semnele şi roadele dragostei şi extazul mistic. Mi s-a părut mult prea sus faţă de nivelul meu, totuşi am simţit o căldură şi o bucurie inexplicabile, ce nu ţinură mai mult de o clipă. M-am gândit la Fania.
Am lăsat Filocalia şi m-am apucat să recitesc proza fantastică a lui Borges, ce mă mesmerizase cândva, într-o existenţă de care aproape uitasem. Am parcurs parcă pentru prima dată povestirile stranii, ce aveau darul de a mă face să uit orice altceva. Iar când am ajuns la cea numită Zahirul m-am oprit, fără niciun motiv aparent, asupra unei menţiuni despre o implauzibilă Cartea Lucrurilor Neştiute, sau Asrar Nama, atribuită lui Attar. Mi-am amintit de satul maltez cu nume asemănător,  ͑Aṭṭard, unde ea fusese atât de fericită. Să fi existat vreo legătură? Poate că nu, dar în mintea mea conexiunea deja se formase.
Mi-am mai adus aminte că numele mă intrigase şi la lectura anterioară a povestirii, cu ani în urmă, şi am presupus, ca şi atunci, că era rodul cunoscutei predilecţii pseudo-epigrafice a lui Borges: prin urmare am luat ca de la sine înţeleasă supoziţia implicită că n-ar fi fost decât o carte imaginară, un titlu născocit de Borges potrivit obiceiului său de a da citate false din autori inexistenţi şi cărţi niciodată scrise. Totuşi, mai mult ca un joc sau un exerciţiu menit să-mi distragă atenţia, am încercat să-mi închipui ce ar fi putut conţine o scriere cu un asemenea nume enigmatic.
Dintre multiplele înţelesuri pe care ambiguul titlu le îngăduia, în starea de tulburare în care mă găseam, am ales unul extrem: trebuia să fie o carte despre lucruri necunoscute nimănui, un text de neconceput despre lucruri pe care nimeni nu le ştie, nu le-a ştiut şi nu le va putea şti vreodată. Evident, optasem pentru o interpretare fantastică, întrucâtva contaminată metafizic, fiind încredinţat că aceasta era semnificaţia pe care i-o dăduse însuşi naratorul ce-şi zicea Borges.
Ajuns aici, în zgomotul egal al roţilor ţăcănind peste îmbinările dintre şine, în timp ce pe geam se vedea Dunărea lucind slab în lumina unei semiluni de abur, undeva pe la Orşova, am adormit. Inevitabil, am visat-o din nou pe Fania, conjunctă cu Fotini, înveşmântată în rasa ei puţin prea mare. Mă privea blând, insuportabil, prin vălul cernit, rezemată uşor de o catapeteasmă sferică, de culoarea aurului, purpurei şi smaraldului, ale cărei icoane se metamorfozau, aşa cum se preschimbă lucrurile în vis – telescopat, anamorfotic – într-o bibliotecă rotundă, cu mii de volume, pe al căror cotor circular, auriu, se repeta la infinit acelaşi titlu: Cartea Lucrurilor Neştiute. Literele ardeau stins ca o iarbă fosforescentă, reflectate în mii de oglinzi ce multiplicau, toate, chipul ei. Fania şi imposibila carte se suprapuneau, unite şi totuşi rămânând distincte, îngemănate dar neamestecate, întrepătrunse şi totuşi fiecare neschimbată, îmbinate dar neîmpărţite, clar conturată fiecare şi totuşi nedespărţite (ceva de acest gen, aveam să mă gândesc mai târziu, citisem că s-ar fi spus undeva despre unirea celor două firi în Iisus Hristos), într-o unică imagine incandescentă: un palimpsest de foc, pe care o mână nevăzută scrisese o altă identitate, fără a o şterge pe prima.
Dimineaţă, când m-am trezit la Bucureşti înfrigurat şi ameţit, şi am coborât clătinându-mă pe peronul Gării de Nord, cu un început de febră cauzată de oboseala extremă, ploaia din ajun şi curentul din vagon, această ultimă imagine din vis devenise deja un gând familiar. Cu un rest de luciditate am încercat să-mi dau o explicaţie: poate era mai bine aşa, gândul la Fania era prea dureros. Apoi metabolismul gării — ciudat organism intermediar, mutant hibrid rezultat din încrucişarea, sub zodia căii ferate, dintre un mall şi o hidră cu trup de metal ruginit, teritoriu echivoc al tranziţiei între captivitatea rutinei citadine şi libertatea zărilor lumii — mă înghiţi ca un portal şi mă expulză îndată în dedalul capitalei, oraşul meu tragic, mistuitor, halucinant, cu parlamentari mafioţi, politicieni nevertebraţi şi alte specimene năclăite în gelatina unei alte, nesfârşite tranziţii, cu interlopi, manelişti, poeţi, starlete şi sfinţi. 

8
Cartea despre Qilin

Pneumonia dură două luni, într-o formă galopantă, timp în care febra mă menţinu într-o stare ambiguă, la marginea delirului. Visul din tren deveni recurent, până când nu l-am mai putut deosebi de starea de veghe confuză.
Când în sfârşit m-am pus pe picioare, la jumătatea lunii noiembrie, mulţumită părinților Faniei și unor prieteni fideli care m-au îngrijit cu nemeritat devotament, am constatat că titlul cărții din vis devenise o adevărată idee fixă. Am mai încercat o vreme — sau poate doar am pretins că încerc — să scap de magia exercitată de acest gând. Mi-am spus din nou, fără prea mare convingere, că titlul era un simplu nume inventat de Borges cu pseudo-erudiţie (deşi asta nu reducea cu nimic stranietatea contradictoriei sintagme). Mi-am adus diverse argumente, întru totul raţionale, că era o idee absurdă, fără nicio noimă. În speranța că voi uita de obsesiva carte, m-am apucat să scriu o nuvelă despre un manuscris imaginar găsit în China — un proiect mai vechi. Compunerea acestei narațiuni fantastice mi-a luat alte două luni și m-a absorbit îndeajuns încât să cred că mă eliberasem de inexplicabila fantasmă. 
* 
În nuvelă e vorba de un text caligrafiat pe plăcuțe de bambus, în secolul cinci înainte de Hristos, de către un discipol al lui Confucius. Manuscrisul se numește Cartea de Bambus sau Cartea despre Qilin. Ucenicul este Zuo Qiuming, fiind cel asociat de obicei cu redactarea celebrei Clasice numite Chunqiu (Cronica Primăverilor și Toamnelor) și a comentariului ce-i poartă numele, Zuozhuan. Suntem asigurați de Zuo — care e și naratorul acestui prim capitol — că textul nu este apocrif. În el Zuo consemnează ultimul discurs al Maestrului Kong, în care acesta descrie și comentează — cu mult mai multe detalii decât apar în finalul cronicii propriu-zise — faimosul episod al uciderii inorogului, numit în chineză qilin. Anticipând parcă viitoarele speculații ale misionarilor creştini, Confucius vorbește despre unicorn ca despre simbolul unui Sfânt ce va veni să mântuiască omenirea. Se înțelege că aluzia este la Întrupare, qilin-ul fiind o prefigurare a lui Hristos. Apoi Confucius moare, iar Zuo este arestat când încearcă să facă publice ultimele cuvinte ale Maestrului. Contemporanii îl acuză că, sub numele învăţătorului său, încearcă să pună în circulație un fals cu idei heterodoxe. Zuo e condamnat la moartea lentă. Înainte de a fi executat, Zuo reuşeşte să ascundă Cartea de Bambus.
Urmașii săi o păstrează ca pe o prețioasă relicvă. Unul din ei, Guang, o salvează cu prețul vieții, două veacuri mai târziu, în arderea cărților poruncită de împăratul Qin-Shi-Huang-Di. Fiul lui Guang, naratorul capitolului doi, gravează textul Cărţii pe o stelă de piatră, pe care o îngroapă.
După două sute optzeci și opt de ani, în 67 d.H., Sfântul Apostol Toma, venit din India pe o corabie, debarcă în cel mai mare port al Chinei de atunci, Lianyungang. Cu prilejul propovăduirii sale, stela gravată de fiul lui Guang e scoasă la iveală și Sfântul Toma confirmă că profeția ei s-a împlinit. Cuvintele lui sunt gravate pe o altă stelă. În persecuția ce urmează în China plecării Sfântului Toma, ambele stele sunt ascunse într-o grotă din faleza de la Lianyungang de un convertit chinez — Xu, naratorul capitolului trei.
Acolo sunt găsite după 19 veacuri, în anul 2025, de un arheolog francez care reconstituie întreaga poveste. Moartea acestuia în condiții suspecte împiedică publicarea ei. Își asumă această misiune fiica lui, Nicole Perrier, împreună cu soțul ei român, Toma, specialist în Inteligență Artificială, care e și naratorul capitolului patru.
Ultimul capitol are loc în China distopică a unui viitor apropiat, unde milioane de chinezi convertiți la creștinism, inclusiv ortodocși, sunt prigoniți de un guvern pseudo-teocratic — un totalitarism sofisticat, tehnologico-ideologico-magic. Toma și Nicole, deveniți misionari, sunt martirizați împreună cu o mie de creștini chinezi, inclusiv doctorul An Mingbai. Căpetenia prigonitorilor e guvernatorul Beijingului, fratele lui An și naratorul acestui capitol. La moartea lor au loc minuni uimitoare; sute de mii de chinezi se convertesc la ortodoxie în frunte cu guvernatorul, devenit președintele Chinei. Lângă Templul Cerului se ridică o biserică numită Sfânta Sophia a Chinei, cu hramul Sfinţilor Apostoli Toma şi Andrei. 
* 
Această încâlcită și implauzibilă poveste se publică în ianuarie 2004, cunoscând un oarecare succes datorită exotismului temei și unei scriituri ce părea rodul halucinației. Nu era întâmplător, căci starea mea, pe toată durata însăilării laborioasei trame, fusese cea a unei surescitări vecine cu delirul. Dar cu toate că aparent izbutisem să uit de cealaltă carte, undeva în fundal o avusesem mereu prezentă în minte. Am înţeles că de fapt Cartea despre Qilin nu fusese decât un vremelnic substitut al celeilalte, mult mai eluzive. Fusese doar un scurt răgaz. Totul se dovedise inutil.

9
Attar

În final am renunţat să mă mai opun bizarei vrăji. Fără să vreau, sau poate deliberat, m-am lăsat urmărit de Cartea Lucrurilor Neştiute, exact la fel cum, în povestirea lui Borges, personajul e urmărit pretutindeni de Zahir.
Resemnat, dar și cu o secretă voluptate, am început o mică investigaţie. M-am lămurit repede că nici autorul şi nici titlul Cărţii Lucrurilor Neştiute nu erau simple ficţiuni, aşa cum crezusem în ignoranţa mea la o lectură superficială. Persanul Farīd al-Dīn, din oraşul Nishapur, numit şi  ͑Aṭṭār, adică „Cel ce înmiresmează”, deoarece fusese producător şi neguţător de parfumuri înainte de a-şi descoperi chemarea mistică, era un poet sufit, celebru în lumea musulmană. Născut în 1142 în Horasan, în estul Persiei,  ͑Aṭṭār fusese decapitat de invadatorii mongoli ai lui Ghinghis Han în cumplitul masacru din 1221.
Una dintre lucrările sale se chema într-adevăr Asrār Nāmah, titlu tradus divers prin Cartea Secretelor, a Lucrurilor Necunoscute, Misterioase sau Tainice. Textul ei păruse o vreme a se fi pierdut, apoi fusese descoperit la Istanbul în două manuscrise — unul (F446) în biblioteca Universității, altul (Ayasofya 4792) în subsolul catedralei Hagia Sophia. Aidoma altor scrieri din Evul Mediu târziu islamic, inclusiv ale lui  ͑Aṭṭār însuși, şi aceasta cuprindea idei sau parabole sufite despre orbirea sufletului rătăcit în hăţişul lumii materiale şi unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Aşadar, cartea fusese scrisă în realitate şi era o culegere de poeme narative simbolice și alegorice numite maqālāt, vreo douăzeci la număr. Două dintre ele fuseseră chiar comentate de Hellmut Ritter în Das Meer der Seele, apărută la Leiden în 1955 – șase ani după ce Borges publicase Zahirul. Oricum, nici vorbă de sensul abracadabrant născocit de mine într-o noapte de febră.
Pe de altă parte, aşa-zisa monografie Urkunden zur Geschichte der Zahirsage a lui Julius Barlach, pretins publicată la Breslau în 1899, era o lucrare fictivă a unui autor inventat de Borges.
În schimb, enciclopedia persană numită Templul focului era reală. O colecție de biografii ale poeților persani din Iran, Turan și India — istorie poetică a celui mai poetic popor al lumii — fusese într-adevăr scrisă prin 1779. Autorul, Hajji Lutf Ali Beg din Isfahan, descendent al tribului Begdadi Shamlu originar din Damasc, își deriva numele (Lutf Ali, „Harul lui Ali”) de la însuși Ali, vărul profetului Mohamed. Ca nume poetic (takhallus) el își alege Azir, Azur sau Azar (după legenda islamică, tatăl patriarhului Avraam se numea Azar). Titlul ei, Atesh Kedah (sau Atish Gadah), Templul Focului sau al Magilor, evocă focul ca metaforă a iubirii divine. Templul focului e inima; în acest foc al iubirii, trandafirii poeziei se prefac în aṭṭar, desfătătoarea mireasmă a harului. Focul poate fi distrugător sau inofensiv: poate mistui și chinui, precum flăcările iadului în care arde rebelul Nimrod; dar poate și călăuzi ori alina, precum cel în care ardea fără să ardă Rugul Aprins văzut de Moise pe Horeb.
Cât despre Zahir, acesta era definit de Borges ca desemnând, în spaţiul islamic, „făpturi sau lucruri ce au teribila virtute de a fi de neuitat şi a căror imagine sfârşeşte prin a-i înnebuni pe oameni”. Zahirul — zice Borges — este „pierzarea oricui l-a privit o dată, chiar de la mare distanţă, căci nu se mai poate gândi la altceva până la sfârşitul zilelor sale”.
Confessions of a Thug a lui Philip Meadows Taylor era și ea o carte reală, ce apăruse într-adevăr la Oxford în 1839. La rândul său — susţine Borges — Taylor ar fi reprodus cuvintele înţeleptului musulman Muhammad al-Yemeni: „Nu există în lume nicio fiinţă sau lucru care să nu tindă a deveni un Zahir; Atot-Milostivul nu îngăduie însă ca două lucruri să fie un Zahir în acelaşi timp. Întotdeauna există un Zahir, deşi înfăţişările lui sunt diferite.”
În limba arabă, mai spune Borges, Zahir înseamnă evident sau vizibil, fiind în acest sens „unul din cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui Dumnezeu”. Din diverse alte surse am mai aflat că, în islam, Zahir desemnează și sensul literal al Coranului, ca manifestare a lui Allah, iar Zahiri e o şcoală exoterică a interpretării verbale, catafatice, a aceleiași cărţi stranii dictate profetului de un duh ce-și zicea Gabriel. De asemenea, am aflat că există şi o şcoală esoterică a interpretării ei ascunse, nonverbale, impronunţabile, apofatice, numită Batiniyya, şi că de fapt cei doi termeni, Zahir şi Batin, manifestat și ascuns, sunt inseparabili, fiind faţa şi reversul aceleiaşi realităţi, ca două căi complementare către Dumnezeu, Cel aflat deasupra Creației, dar manifestat în ea.
În sfârşit, am mai descoperit că şi în tradiţia sufită repetarea numelui divin aboleşte limbajul şi duce la experienţa mistică a iluminării. M-am gândit bineînţeles la isihasm şi, în treacăt, m-am întrebat dacă nu cumva misticii sufiţi medievali vor fi preluat ideea chiar de la călugării ortodocşi din Egipt, Siria sau Palestina, după ce musulmanii au cucerit aceste provincii ale marelui imperiu creştin bizantin, intrat deja în declin. N-am găsit însă nimic care să susţină această seducătoare ipoteză şi, de altfel, toate acestea oricum nu mă ajutau cu nimic. Dimpotrivă, în loc să-mi diminueze fascinația, o transformară în preocupare compulsivă.
Trebuia să recunosc adevărul evident că, aidoma infinitei monede argentiniene de douăzeci de centavos a lui Borges, titlul straniei cărți, odată văzut, devenise şi el cumva, pentru mine, un Zahir. Cele trei cuvinte ale sale se contopeau într-unul singur, circular, fără început şi fără sfârşit. Aşa cum rotunda bucată de metal din textul borgesian o înlocuise pe Teodelina Villar, care era şi ea doar un semn al iubirii imposibile sau, mai curând, al unei inefabile vădiri a transcendenţei, contradictoria sintagmă triverbală deveni şi ea pentru mine emblemă şi trigger al visului, al dorinţei şi al unei improbabile revelaţii. Nu mă mai puteam gândi la altceva şi am înțeles că va continua să-mi ocupe gândurile până la sfârşitul vieţii.

10
Cartea Lucrurilor Neştiute

În mod previzibil, de la această obsesie nu mai aveam mult până la a începe să nutresc, la început cu teamă, apoi cu speranţă, şi în cele din urmă cu resemnare şi fanatism, o idee nebunească: dacă Borges postulase existenţa acestei cărţi indescriptibile, din care chiar citase un vers tulburător (interpolat, zicea el: „Zahirul e umbra Trandafirului şi sfâşierea Vălului”), de ce n-aş fi eu însumi, Simion Palamaru, cel care să o scriu? Sau, mai bine zis, să o rescriu, în „adevărata” accepţie a titlului, pe care credeam că doar eu o întrevăzusem.
Cât despre faptul că interpretarea radicală pe care eu însumi o dădusem acelui titlu neverosimil implica şi o consecinţă logică ce părea a face din demersul meu o vădită utopie – aceea că, pentru a fi într-adevăr neştiute, obiectele descrise sau faptele relatate în carte ar fi trebuit să-mi fie, şi să-mi rămână, necunoscute chiar şi mie însumi, ca autor — tocmai aceasta mi se părea a fi provocarea supremă cu care se confruntase vreodată un scriitor.
E uşor să scrii despre lucruri inexistente: e suficient să le inventezi. Din acea clipă, ele există — formele lor sunt întrupate în închipuirea ta, cum spune Shakespeare: imagination bodies forth the forms of things unknown. Dar cum să scrii despre lucruri pe care nu le cunoşti deloc, despre care nu ai absolut nicio informaţie, nici cea mai mică idee sau noţiune? Mai mult, lucruri pe care trebuie să continui să le ignori chiar în timp ce scrii despre ele? Cum să desenezi harta unui teritoriu invizibil, mapamondul unei lumi necunoscute?
Titlul însuşi era un oximoron, căci noţiunea de carte şi cea de neştiut se exclud reciproc: prin definiţie cartea enunţă, iar ceea ce este enunţat — în măsura în care poate fi pus în discurs — este (măcar cât de cât) ştiut. În clipa în care ai aşterne cu stiloul pe coala de hârtie (sunt de modă veche, caligrafia îmi dă un sentiment de contiguitate organică, intimă, cu textul trasat ca o dâră de neuroni expulzaţi pe foaia albă de celuloză) un singur cuvânt, sau chiar o singură literă despre ceva, acestea ar reprezenta deja minime determinări ale acelui lucru, care ar face din el, în cel mai bun caz, unul intuit sau abia întrezărit, dar i-ar răpi calitatea de lucru cu adevărat neştiut. De fapt, exact acelaşi fenomen s-ar petrece chiar şi numai în clipa formulării unui simplu gând. Era o aporie perfectă.
Și pe urmă, dacă — așa cum spune Paul Valéry — realul în stare pură ar putea face inima să se oprească, oare incognoscibilul în stare pură n-ar putea avea același efect? Oare n-aş sucomba şi eu pe loc, înainte de a apuca să transpun (dar prin ce mediu, şi în ce limbaj?) o singură cuantă din ceea ce mi s-ar fi revelat? Sau, mai rău, oare impactul purei incognoscibilități asupra unei conștiințe — presupunându-l, fenomenologic, posibil — n-ar face ca universul însuși să se oprească brusc, încremenit într-o perfectă limpezime înghețată, ca într-o instantanee moarte termică?
Le-am înlăturat însă și pe acestea ca pe simple speculații. Şi oricum nu mai avea nicio importanță. Nu mai puteam renunţa. Era mai mult decât o provocare. Devenise sensul însuşi al existenţei mele. De atunci mi-am petrecut anii într-o căutare febrilă a soluţiei, a răspunsului la întrebarea obsedantă: cum ar putea arăta o asemenea carte inimaginabilă?

11
Cartea Lucrurilor Indescifrabile

Am parcurs întregul proces al unei asceze (dacă se poate numi asceză faptul că uitam să mănânc şi-mi pierdusem somnul) definitive, involuntare şi inutile. Trupul meu, numai rareori hrănit cu salate furnizate de aceiaşi prieteni milostivi, ajunse cu timpul de o slăbiciune înspăimântătoare, scheletic şi cu o nuanţă verzui-albăstruie ca a lui Milarepa cel poreclit „Omida”.
Am îndepărtat de la început ideea simplistă de a (mai) scrie o carte despre Dumnezeu. M-am gândit că se scrisese destulă teologie, inclusiv apofatică, şi că, oricum, deja ştim despre El ceea ce El Însuşi a considerat de folos să ne dezvăluie. Fără a fi devenit un iniţiat în tainele creştinismului, ştiam acum că revelaţia biblică şi sfânta tradiţie conţin esenţialul. 
* 
Am respins de asemenea şi ideea de a scrie (încă) o Carte a Lucrurilor Secrete. Cunoscusem cu ani în urmă, în vremea de dinainte de a o întâlni pe Fania, fascinaţia esoterismului — cum oare m-aş fi putut sustrage ei, înconjurat de atâtea mii de cărți? –, studiasem astrologia şi ani de zile mă îndeletnicisem cu desenarea astrogramelor, calculând, cu ajutorul unor tabele de efemeride editate de NASA, poziţiile planetelor, zenitul şi ascendentul, delimitând cu relativă dexteritate casele cerului şi trasând cu linii colorate aspectele planetare. Căpătasem chiar o mică reputaţie printre prieteni pentru interpretările personalizate, tranzitele şi previziunile pe care le făceam cu oarecare (discutabilă de altfel) acurateţe.
Dar nu mă oprisem aici. Mă familiarizasem întrucâtva cu arcanele Tarotului şi Cabala, philosophia perennis, ştiinţele oculte, alchimia, magia, teozofia... Citisem de-a valma tot ce putusem găsi prin fişierele bibliotecilor — din Agrippa, Papus, Alice Bailey, Eliphas Levi, Corpus Hermeticum, Oswald Wirth, Dane Rudhyar şi mulţi alţii, mai bine rămaşi nepomeniţi. Avansasem o vreme în aceste studii, până când mă trezisem la un pas de dezastru şi, cuprins de groază, depresie şi confuzie, îmi aruncasem toate cărţile de ocultism şi jurasem să nu mă mai ating de acele scrieri blestemate.
Nu aveam acum nici cea mai mică intenţie de a-mi călca promisiunea. În plus, ar fi fost şi incorect: „secret” nu-i totuna cu „neştiut”. Oricât de mic ar fi cercul celor iniţiaţi în tainele unei învăţături esoterice, ele sunt totuşi cunoscute — chiar dacă numai de foarte puţini. 
* 
Mai târziu, răsfoind Finnegans Wake a lui Joyce şi Cartea Metamorfozelor (titlul dat de traducătorul unei versiuni din Yi Jing sau Clasica Schimbărilor) două din cele mai criptice cărţi pe care le cunoșteam îmi veni gândul de a produce un text atât de ermetic, de sibilinic, încât să fie incomprehensibil oricui, evident inclusiv mie însumi.
Nici această soluţie nu mi se păru însă acceptabilă — mai întâi pentru că, la drept vorbind, nu eram tocmai sigur că aş fi fost în stare de o asemenea performanţă. Apoi, fiindcă existau destule precedente: Erau, de pildă, Liber Radiorum şi cele 36 de misterioase careuri codate din cumplitul tratat astrologico-magic Aldaraia sive Soyga vocor, sau Cartea care ucide, cu ale sale literis transvectis (Soyga fiind Agyos răsturnat, adică inversul unui sfânt), incantaţii, demonologii şi genealogii de îngeri, evocând obsesiile litomantice, hidromantice, oniromantice, cristalomantice şi catoptromantice ale faimosului alchimist John Dee. Mai exista manuscrisul Voynich, cu bizara lui floră paradisiacă, ce pare să reproducă inflorescenţele edenice din iconologia bizantină, şi cu strania sa scriere, încă nedescifrată. Exista şi manuscrisul alchimic Ripley cu instrucţiuni pentru a obţine piatra filosofală şi elixirul vieţii veşnice, cu homunculii săi enigmatici şi figurile criptice de dragoni ce-şi muşcă propria coadă, lei verzi şi roşii, aştri cu chipuri omeneşti, athanoruri însângerate, crini, pergamente, comete şi păsări de aur (spiritus volans), picături de foc şi sânge împietrit, lame arzânde, cărţi înjunghiate şi sfere încununate de roze aurii şi vasilişti hermetici. Alt asemenea text enigmatic era egipto-etruscul Liber Linteus, cu nume de zei, lăcaşuri sacre fanu şi ritualuri prin care haruspicii încercau să desluşească inscrutabila voinţă divină. Deşi dubios, mai era şi codexul Rohonc, fie el cifru iniţiatic, limbă artificială, farsă, mistificare sau joc sofisticat, apocrifă codificată sau evangheliar transliterat logografic, paleoscript scitic, delir protocronist sumero-ungar, latinoman sau tracoman... Ce să mai zic de asemica glorificare a entropiei, haosului, obscurităţii şi incomprehensibilului numită Codex Seraphinianus, enciclopedie suprarealistă a unei lumi închipuite cu alfabetul ei cifrat, maşinile organice şi făpturile unor regnuri compozite cu organisme bizare? Sau de ciberenigmele Cicada 3301, cimilituri digitale făcute pentru ghicitorii internetului, cu aluziile lor oculte, criptografice şi cabaliste,  la gravurile lui Blake, poemul lui Tennyson despre platonica domniţă din Shalott îndrăgostită de Lancelot, ......... din Mabinogion. Aşadar, presupunând că aş fi fost capabil, ce rost ar fi avut să mai produc unul? În sfârşit, deoarece ar fi fost din nou incorect: neştiut de nimeni nu e totuna nici cu neînţeles, neinteligibil ori indescifrabil.

12
Cartea Lucrurilor Invizibile

Într-o altă etapă a căutărilor mele, privind teancul de coli albe, nescrise, de pe masa de lucru, am fost ispitit de un alt gând: că acolo, în faţa mea, se afla cartea la care visam, deja scrisă. Poate era chiar o întreagă bibliotheca abscondita, o bibliotecă ascunsă, nevăzută. M-am lăsat o vreme sedus de această idee, argumentând-o: o carte despre lucruri incognoscibile nu putea fi scrisă decât cu caractere invizibile, într-o limbă inexistentă. Deci, ea ar fi trebuit să arate exact aşa: un anumit număr de pagini goale (rămânea de văzut câte: poate zece mii, care pentru chinezi înseamnă nenumărat ori nenumărabil; sau o mie şi una, ca nesfârşitele nopţi ale Şeherezadei; sau şaizeci şi patru, ca hexagramele infinitului şi circularului Yi Jing; sau douăzeci şi două, ca arcanele Tarotului, douăsprezece ca Apostolii, zece ca sefiroţii, şapte ca zilele Creaţiei; sau cinci ca elementele chineze, patru ca animalele mistice ale Apocalipsei, trei ca Persoanele Treimii, două ca firile lui Iisus, sau poate chiar una singură ar fi fost de ajuns), de un alb imaculat, care ar fi exprimat desăvârşitul apofatism. Iar dacă pierdusem amintirea scrierii ei, era de la sine înţeles de ce: trebuia s-o fi scris în vis.
Căci, la drept vorbind, trebuia să recunosc faptul straniu că începeam să simt, asemenea lui  ͑Aṭṭār însuși (cu care treptat păream să mă identific tot mai mult), că aspirația mea nu părea a fi atât către ceva de natura unei scriituri — fie ea și poetică, ori întrupată într-o carte altfel decât oricare alta scrisă vreodată — cât de ordin mistic. În plus, mai era și un alt argument în favoarea foilor albe: dacă fiecare literă și fiecare cuvânt al unei cărți riscă să devină tot atâția idoli pe care autorul ei să ajungă să-i venereze, mai mult sau mai puțin conștient, în locul adevăratului Dumnezeu, îndepărtându-l astfel de obiectul singurei închinări legitime (era un motiv recurent chiar în opera lui  ͑Aṭṭār, pe care îl găsisem, nu fără surprindere, în monografia lui Ritter), atunci o carte fără niciun cuvânt m-ar fi ferit, desigur, de o asemenea subtilă formă de idolatrie.
Până la urmă însă am respins şi această soluţie ca fiind, evident, prea facilă. Nu voiam să-mi fur singur căciula. Pentru mine devenise o chestiune de viaţă şi de moarte.
De altfel, existau şi aici destule precedente. Mi-am amintit de cartea cu foi albe „scrisă” spre edificarea scepticilor academicieni francezi de către Micromegas, personajul de pe planeta Sirius din povestirea lui Voltaire, şi de alta, la fel de imaculată, din farsa făcută exasperantului profesor Openshaw din povestirea lui Chesterton, Blestemul cărţii. Dar mai erau şi altele. Într-o zi chiar m-a amuzat (dacă pot numi aşa starea de liniştită şi senină deznădejde în care vegetam)  să aflu că deja existau în literatura universală destule asemenea „cărţi” mai mult sau mai puţin radicale, conţinând pagini goale, cu text inexistent, imperceptibil sau insesizabil. Erau acolo paginile albe (şi negre) ale părintelui Sterne, Poemul final din Moartea artei a lui Gnedov, Albul superabundent al lui de Vries, Istoria condensată a nimicului de Nichol, Tabula Rasa (1000 pagini) şi Inexistenţe (666 pagini) de Kostelanetz, Lost for words de Lydiat, Teologia negativă: o introducere de P.S. Teonomie, Amintirile unui amnezic de Apicella, Manualul cu proceduri de supravieţuire în caz de atac nuclear (anonim), poemul lui Don Paterson despre călătoria în munţii Kyushu pentru a se întâlni cu un maestru zen pe care nu l-a găsit, şi alte tentative extravagante de a reda inexprimabilul, de a pune în pagină absolutul, apocalipticul sau măcar vidul. Le-am găsit ingenioase dar futile, biete găselnițe neserioase asemeni inaudibilei  4'33" a lui Cage.

13
Cartea Lucrurilor Ignorate

Cel mai greu mi-a fost să resping ultima idee, mult mai tentantă pentru că mult mai subtilă. Pe vremuri, tot înaintea „erei Fania”, cedasem şi eu modei orientale, ca mulţi din generaţia mea (mai mult sau mai puţin) dizidentă. Cochetasem cu hinduismul, budismul şi daoismul, visând să ajung în China şi Tibet. Ulterior chiar ajunsesem acolo, într-un lung voiaj asiatic cu Fania, şi abandonasem idealismul doctrinei Şcolii Vidului, Sūnyāta-vāda. Dar acum constatam că, de uitat, nu-l uitasem cu totul.
Am recitit Cartea Cunoaşterii Transcendente, Prājñapāramitā, presupusă a fi fost rostită de însuşi Gautama Buddha şi apoi păstrată, potrivit legendei, pe fundul mării de nişte şerpi care mai târziu i-ar fi adus-o nu mai puţin legendarului astrolog şi mag indian Nāgārjuna.
Şi, deodată, mi se năzări. Era vară, stăteam pe ţărmul Mării Negre – unde aceiaşi prieteni statornici mă aduseseră, sperând că poate îmi voi reveni din ceea ce le părea tuturor o gravă, deşi inofensivă, alienare mintală – şi priveam soarele orbitor de iulie, reflectat în miile de smaralde moi ale valurilor scânteietoare. Şi brusc am fost tentat să accept, deşi oarecum neglijent la început, că totul ar fi doar o aparenţă, o proiecţie a minţii mele, o închipuire, un gând infinit, pe cât de încăpăţânat, pe atât de lipsit de existenţă reală, al sinelui meu neiluminat. M-am lăsat furat de ideea că cei câţiva norişori de pe cer, marea de jad, pescăruşii stridenţi, nisipul sidefiu încins, pietrele albe şi verzui rotunjite de apă, scoicile cu striaţii fine, în evantai, şi netezimi concave de mătase opalină, meduzele flasce eşuate pe mal ca nişte mici nave spaţiale extraterestre de gelatină, conduse de fiinţe ciudate şi translucide ucise de bacterii ca în romanul lui Wells, stratul gros de alge aruncate de valuri pe plajă, obişnuitul asortiment de turişti tolăniţi pe şezlonguri, de copii alergând peste cearşafuri, ţipând şi stropind peste tot, şi întregul decor din jurul meu, n-ar fi fost decât maya, un văl himeric, o ţesătură a iluziei, un text fără început şi fără sfârşit, o textură înşelătoare urzită de propria mea ignoranţă.
Dacă ar fi fost într-adevăr aşa, totul ar fi fost foarte simplu. Cartea Lucrurilor Neştiute ar fi fost lumea însăşi, privită ca o infinită Carte a Lucrurilor Ignorate: un produs fără consistenţă al propriei mele minţi orbite de avidya, re-creat în fiece clipă de mentalul meu ignorant. „Lucrurile neştiute” ar fi fost înseşi lucrurile acestei lumi, alcătuiri mentale lipsite de realitate intrinsecă, forme iluzorii generate de propria mea karmă. Tocmai această lege a cauzalităţii ar fi fost cea care m-ar fi menţinut captiv al iluziei şi proiecţiei onirice numite samsāra.
Potrivit budismului, acest univers material n-ar fi decât o ficţiune întreţinută de dorinţă, de ataşament şi, în ultimă instanţă, de ignoranţă. Oamenii n-ar fi decât victimele propriei lor neştiinţe, rătăcind pururea de-a lungul acestui necontenit lanţ al reîncarnărilor, într-o înşiruire absurdă de naşteri, morţi şi renaşteri o nesfârşită revenire ciclică sau horă a transmigraţiilor care ar fi „roata samsārei”. Nimic altceva decât un joc fantasmagoric de umbre zadarnice spune budismul tibetan al Vehiculului de Diamant, ca şi zen-ul proiectate de propria noastră minte pe ecranul nemărginit al vidului.
Prājñapāramitā afirmă că forma e vacuitate, iar vacuitatea e formă. Lumea însăşi — spune Cartea Cunoaşterii Transcendente — ar avea ca substrat şi esenţă vacuitatea, ca stare de neconceput a totalei absenţe de manifestare. Lumea s-ar isca neîncetat, acum şi în fiece moment, din mintea noastră. Fiind o imagine subiectivă, lumea n-ar avea altă origine decât activitatea mentală, în afara căreia n-ar exista nicio fiinţă, niciun univers.
Prins de jocul acestei seducţii intelectuale, mi-am reamintit învăţătura Şcolii Mādhyamika despre „Nestemata Doctrinei Budiste”: universul însuşi, şi fiecare fiinţă sau lucru din el, n-ar fi altceva decât lanţul infinit al „Originilor inter-dependente” sau co-dependente, veşnică succesiune de conglomerate efemere, ce se descompun la nesfârşit în multitudinea de cauze care le-au generat, venind din străfundul de nepătruns al eternităţii. 
* 
Am respins însă şi această ispită, mult mai atrăgătoare decât celelalte datorită naturii extrem de sofisticate a Doctrinei Vacuităţii. Nu puteam accepta o soluţie, oricât de elegantă, bazată pe o idee în care nu credeam; ar fi însemnat să mă mint singur şi să-i mint şi pe alţii. Nu eram şi nu puteam pretinde că aş fi budist. Trecusem prin etapa vrăjii exercitate de fascinanta construcţie intelectuală care este budismul, dar nu mă mai puteam întoarce acolo. Nu mai credeam în realitatea acestei filosofii. De fapt, dacă era să fiu sincer, nici nu crezusem în ea vreodată. Fusesem atras la început de exotismul ei. Descoperisem apoi niveluri tot mai profunde ale unei doctrine esoterice pe care eram mândru că le putea înţelege, în timp ce erau inaccesibile majorităţii celorlalţi. Fusesem încântat de performanţele intelectuale de care eram capabil pentru a descifra subtilele argumente ale şcolilor Mahayāna. Dar odată cu maturizarea spirituală și călătoria în Asia împreună cu Fania, elegantul sistem filosofic al budismului se demitizase. Rămăsesem sensibil la dimensiunea lui poetică, dar nu-i mai puteam lua în serios premisele ontologice şi gnoseologice, de tip gnostic. Şi apoi, întâlnisem ceva cu mult mai minunat: ochii Faniei, care îmi deschiseseră o altă lume.
Am renunţat, aşadar, şi la Sūnyāta.

14
Illuminatio
Cartea Lucrurilor Tainice

Într-un târziu mi-am dat seama că nu voi putea duce la bun sfârşit această temă imposibilă, pe care mi-o asumasem din mândrie, sau pentru a umple un gol, sau şi una şi alta. Cartea era cu adevărat dincolo de cuvinte, informulabilă. Am înţeles în sfârşit că un asemenea obiect nu putea exista. Ar fi fost monstruos, existenţa sa ar fi abolit lumea. Am început să meditez la implicaţiile acestui fapt. Am petrecut luni de zile fără a face altceva decât să mă gândesc la asta. De altfel, oricum tot asta făceam de ani, poate decenii, cărora le pierdusem şirul, căci orice alt gând devenise de mult imposibil. Într-adevăr, cine poate concepe incognoscibilul? Evident, nimeni. Am priceput că urmărisem doar o himeră. Încă una. Ultima.
Dar nici altceva nu mai puteam face. Eram pierdut. Am înţeles că viaţa mea se sfârşise. Am simţit că ajunsesem la capătul tuturor drumurilor. Iată-mă aflat dincolo de părerile de rău, la limita dintre nefericirea absolută şi nădejdea neglijabilă, totuşi stăruitoare, într-un miracol imposibil. Şi am început să mă rog — nu ca până acum, timid, fără tragere de inimă, aproape convenţional, ci adânc, cu disperare şi lacrimi, zile în şir. Şi într-o sâmbătă noaptea, când ploaia dezolantă de noiembrie se scurgea pe crengile negre, desfrunzite, ale nucului din curte, iar vântul tăios de toamnă târzie scutura ultimele nuci ce cădeau cu pocnete seci, ca nişte castaniete zgribulite, pe micul zigurat de piatră cenuşie al fântânii secate şi pe acoperişul de tablă ruginită al garajului rămas de mult în paragină, minunea se produse.
Anesteziat de durere în camera mea — aceeaşi în care Fania se ruga pe vremuri, înconjurată de icoane mari de aur şi purpură — priveam direct în flacăra candelei abia pâlpâind sub icoana Rugului Aprins. În lumina şovăitoare, ce proiecta pe pereţi geometrii incerte, chipul delicat al Maicii Domnului, încadrat de un octogon roşu şi verde pe fond auriu, păru deodată a mă privi cu ochii Fotiniei. În aceeaşi clipă am văzut cum, treptat, aerul începe a străluci. Încăperea păru că devine un poliedru de cristal auriu, ca un acvariu plin cu lumină lichidă, sau poate  cristalizată (the light there almost solid, mi-ar fi livrat prompt o aproape uitată memorie literară citatul proxim, dacă în acea clipă literatura n-ar fi rămas doar o cârjă derizorie), ce aluneca tot mai rapid, pe un nevăzut plan înclinat, sfidând gravitaţia, în sus. Pereţii parcă se dizolvau în lumina care creştea de sus şi sporea până ce ajunse ca soarele în amiază; iar în centrul acestei fulgurante străluciri mă aflam eu însumi, chiar propria mea persoană, pe care o contemplam parcă dinafară.
Cuprins de o bucurie indicibilă, percepeam cu ochii minţii cum lumina îmi pătrunde întregul trup, cum strălucirea se uneşte cu carnea şi viscerele mele, metamorfozându-le în flacără şi lumină la rândul lor, aşa cum metalul incandescent devine foc. Invadat de lumina harului, am pierdut orice percepţie a materialităţii şi contururilor propriului corp.
Printr-un fenomen fotosomatic de negrăit, trupul meu devenea un receptacol activ al transcendenţei. Opacitatea materiei lăsa loc transparenţei luminoase a Duhului Sfânt, pe măsură ce carnea omenească era permeată de slava Dumnezeirii, dobândind o nouă corporalitate, transfigurată. Vălul fusese sfâşiat. M-am văzut străluminat, încorporat duhovniceşte în lu­mina divină ce mă străbătea, sub puterea ener­giei de flacără a harului. Devenisem foc.
Am înţeles, în sfârşit, ceea ce era evident şi totuşi rămânea veşnic de neînţeles: că totul era taină. Toate lucrurile lumii erau „Zahiruri”, teofanii secrete, semne văzute — dar tainice — ale prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, gânduri ale Lui aduse la existenţă din iubire. Toate erau taine, chiar propria mea existenţă era o taină uluitoare. Unit cu El, am înţeles că, dintr-o dragoste nesfârşită (acum pricepeam că nu fusesem niciodată conştient de această iubire copleşitoare), Dumnezeu îmi ascultase ruga şi mă făcea, atunci, pe loc, co-autor la facerea lumii. Am înţeles ceea ce citisem fără să pricep, că a face lumea şi a o ţine în existenţă sunt sinonime pentru pronie. Aflat dincolo de spațiu, mai presus de timp şi de succesiunea eonilor, Dumnezeu crea şi re-crea universul în fiecare clipă, veşnic, iar pe mine, gâza nevrednică, insignifiantă, ultimul fir de praf din acest univers, mă făcea părtaş la această grandioasă creaţie. Prin voia Sa, asistam la geneza galaxiilor pe care, cândva la începutul creaţiei, clipă ameţitoare ce pentru Creator era totuna cu un etern Acum, El le scosese din neant, aducându-le întru fiinţă din propria Lui voinţă; iar eu, neînsemnata creatură, făcută totuşi după chipul divin, eram, prin darul Său, co-făptuitor al acestei minuni infinite. Am înţeles, cu o înţelegere mai presus de minte, că imposibilul hipertext pe care voisem să-l scriu, Cartea Lucrurilor Neştiute, era chiar lumea, Creaţia însăşi o impronunţabilă Carte a Lucrurilor Tainice.
Căci totul era, cu adevărat, taină. Fiecare atom al fiecărui val şi al fiecărui nor oglindit în val, fiecare fulg şi fiecare fulger, fiecare frunză din toate pădurile planetei, toate mările și cascadele, cu fiecare strop din ele și fiecare foton al fiecărei raze de soare refractate de el în irizări de curcubeu, fiecare din miliardele de oameni persoană unică plămădită după chipul şi asemănarea Acestui extraordinar Dumnezeu cu Care acum eu însumi eram una, Care făcuse din mine un apropiat prieten, martor şi partener la miracolul Creaţiei era o taină irepetabilă. Taine erau supernovele şi sistemele stelare ale unui cosmos pe care acum îl contemplam uimit, taine legile ce-l guvernau, taine continentele şi ecuaţiile, vieţile, gândurile şi destinele noastre, ale tuturor, taine cuvintele rostite, mângâierile şi paşii, gesturile şi întrebările, naşterile şi morţile, întâlnirile şi trecerile, obiectele şi fiinţele, alegerile şi suferinţele insuportabile, şoaptele şi imposibilele iubiri. Erau taine toate apusurile de soare, evanescentele noastre chipuri şi amintiri, clipele şi veacurile, dorinţele şi toate rugăciunile spuse vreodată. Cum puteau fi altceva decât taine toate, absolut toate, lucrurile din lumea creată de Dumnezeu, odată cu raţiunile lor neapropiate?
Am văzut, în lumina cuvântătoare care-mi vorbea în necuvinte, într-o „limbă a stărilor”, că însăşi aparenta lor evidenţă, simpla lor existenţă, pe care o luăm ca de la sine înţeleasă, era chiar taina cea mai mare dintre toate: faptul că El, Creatorul, făcuse ca lumea, cu infinit de complexa ei funcţionare, să ni se poată părea banală, limpede şi transparentă; să putem chiar face abstracţie de El şi să gândim, cu imens orgoliu, această lume incredibilă ca existând autonom. Întreaga istorie umană îmi apărea într-o simultaneitate de neconceput şi vedeam că totul în ea fusese călăuzit în chip tainic de o Pronie nevăzută. Am înţeles suprema taină a Întrupării lui Dumnezeu în această istorie şi m-am cutremurat dându-mi seama că până atunci nu pricepusem nimic.
Ştiam că după această revelaţie, pentru care fusesem adus în această lume, puteam muri cu bucurie, spre a mă uni definitiv cu Cel Care-mi făcuse acest dar (şi Care mă aşteptase în lumina densă arzând orbitor, orbitor, orbitor...), cel mai înalt de care un om poate fi învrednicit. Dar acest sfârşit nu mi se îngădui încă.

15
Epilog

O săptămână mai târziu am primit o scrisoare de la Fotini. Știam că o voi primi și deja, înainte de a o deschide, ştiam ce cuprinde, așa cum știam acum multe alte lucruri neîntrezărite mai înainte: 
„Dragul meu,

Am ştiut în toţi aceşti ani cât ţi-a fost de greu. Am ştiut şi că ai înţeles şi că m-ai iertat pentru că, fără să vreau, te-am făcut să suferi. Ştii bine că nu puteam face altfel fără să mă mint pe mine, pe tine şi pe Dumnezeu. Am fost fericită în cei zece ani petrecuţi cu tine și-ți mulțumesc. Dar la capătul lor m-am convins că, totuși, chemarea mea era către o altă viaţă, dedicată Lui. Chiar şi acum, când îţi scriu, Dumnezeu priveşte aceste rânduri peste umărul meu şi îmi e Martor că sunt absolut sinceră. Eşti cel cu care Dumnezeu m-a unit prin taina cununiei, te-am iubit, şi femeia care încă mai sunt te iubeşte în continuare şi te va iubi întotdeauna. Ceea ce s-a schimbat e doar felul acestei iubiri, fără patimă omenească, ci văzând în tine chipul lui Hristos. Şi acum ştii şi tu că e adevărat: cu cât te apropii mai mult de El, cu atât te apropii mai mult şi de oameni. Şi cu cât cunoşti mai mult iubirea lui Dumnezeu, cu atât creşte în tine şi iubirea pentru ceilalţi.
Ştiu că sâmbătă seara ai trecut prin cel mai greu moment al vieţii tale. Eram la priveghere când ți-am simţit deznădejdea: se citeau cei Şase Psalmi ai Judecății şi poate un înger mi-a şoptit că ai nevoie de ajutor. M-am rugat pentru tine mai mult ca oricând. Ştiu şi că ruga mi-a fost ascultată şi că ai primit darul pentru care m-am rugat. Ţi-am văzut „schimbarea la faţă”, am înţeles că pentru asta s-au întâmplat toate şi de ce Dumnezeu mi te-a ales: nu pentru cel care erai, ci pentru cel care aveai să devii.
Adesea El face asta. Am ajuns să mă obişnuiesc cu aceste motivaţii ulterioare, pe care pe moment nu le putem înţelege fiindcă nu ştim viitorul. El însă îl cunoaşte. De aceea la El viitorul poate fi — şi, foarte adesea, chiar este — o cauză a prezentului. Mi-a fost dat să întrezăresc acest gen ciudat de cauzalitate inversă, circulară, care pare să traverseze o a cincea dimensiune, alta decât cele din lumea noastră.
Dau aşadar slavă lui Dumnezeu că a rânduit să fiu şi eu unealta Lui în planul Său cu tine.
Am înţeles, în sfârşit, că ai avut această menire pentru ca să dai mărturie despre ea, şi îţi aştept această mărturie, ca ultima veste de la tine în această lume. Ştiu, aşa cum am ştiut-o întotdeauna, că ne vom revedea acolo, în lumina cea neînserată a Soarelui Celui în trei Străluciri, a cărei pregustare am văzut că ţi s-a dăruit.

Sora ta întru Hristos,

Fotini” 
*
N-am scris însă imediat relatarea cerută. După ce ea pluti câteva luni la graniţa incertă dintre nenumibil şi limbaj, în cele din urmă cuvintele ei mi-au fost date într-un vis de culoarea aurului, purpurei şi smaraldului, din care m-am trezit într-o dimineaţă albă de februarie simţind că-mi este foarte cald şi având în gură şi în nări un gust desluşit, persistent, de sare de mare.

„Dragă Fotini,

Aşa cum ştii, dintotdeauna m-au fascinat bibliotecile...


Notă             Citatele, referinţele sau aluziile intertextuale includ:

Palimpsestes: La littérature au second degré (Gerard Genette, Seuil, 1982) pentru o definiţie a fenomenului literar de hipertextualitate: „Hypertextualité: j’entends par là toute relation unissant un texte B (que j’appellerai hypertexte) à un texte antérieur A (que j’appellerai, bien sûr, hypotexte) sur lequel il se greffe d’une manière qui n’est pas celle du commentaire.” Dacă vom considera Zahirul lui Borges drept text A sau „hipotext” de referinţă (în sensul lui Genette), atunci povestirea de mai sus este un posibil text B sau „hipertext” al său.
Moartea şi busola. Proză completă 1 (Jorge Luis Borges, traduceri şi note Irina Dogaru, Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, cuvânt-înainte, tabel cronologic, prezentări şi ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Polirom, 2005; Cartea de nisip. Proză completă 2 (J. L. Borges, traduceri şi note Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu, prezentări şi ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Polirom, 2006; Poezii (J. L. Borges, traducere şi prefaţă Andrei Ionescu, ilustraţii Tudor Pătraşcu, Polirom, 2005).
Saint Bonaventure, Itinerarium mentis in Deum (The Itinerary of the Mind Into God), introduction, translation, commentary by Philotheus Boehner, Franciscan Institute, Saint Bonaventure University, New York, 1956; The Triple Way, or Love Enkindled (în Writings on the Spiritual Life. Works of St. Bonaventure, vol. X, ed. E. Coughlin, 2006, după De triplici via, alias Incendium amoris (titlu iniţial Itinerarium mentis in se ipsum), în S. Bonaventurae Opera omnia, Quarachi, 1882-1902, VIII);
Chāndogya Upanişad; Bṛihadārayaka Upanişad; The Saundaryalaharī or Flood of Beauty, traditionally ascribed to Śaṅkarācārya (trad. Norman Brown, Harvard Univ. Press, 1958); Spaţiul eteric la Eminescu (A. Dîrlau, în Convorbiri literare, oct. 1988) pentru spaţiul eteric akasha;
Account of the Atesh Kedah, a Biographical Work on the Persian Poets, by Hajji Lutf Ali Beg, of Ispakan, (N. Bland, Journal of the Royal Asiatic Society of Great Britain and Ireland, vol. 7, no.2/1843, Cambridge University Press) pentru informațiile despre Lutf Ali;
The Cambridge Companion to Jorge Luis Borges (ed. Edwin Williamson) şi The Ocean of the Soul. Men, the World and God in the Stories of Farīd al-Dīn ʿAṭṭār (Hellmut Ritter, trad. John O’Kane, Brill 2003), pentru  ͑Aṭṭār din Nishapur, Asrār nāma şi perechea Batin–Zahir;
Tainele învăţăturilor tibetane (Alexandra David-Neel, Nemira, 1995), pentru Prājñapāramita şi doctrina originilor interdependente;
Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice (Bucureşti, 2003) pentru cele două firi ale lui Iisus Hristos (Sinodul IV, Calcedon);
Povestirile Miss Emeralds”, Ultima apariţie a Aliciei H.” şi Enigma discului de smarald” din volumul Pergamentul diafan cNemira, 1993) pentru toposul gustului sării de mare legat de personajul feminin fără articulaţii precum îngerii;
All or nothing. An anthology of blank books (Michael Gibbs, RGAP, Cromford, 2005);
The Cantos (Ezra Pound, Faber & Faber, London, 1975) pentru versurile despre iubire şi lumina solidă;
Viaţa Sfântului Simion Noul Teolog (Sfântul Nichita Stithatul) citată de Nichifor Crainic în Sfinţenia — împlinirea umanului. Curs de teologie mistică 1935-1936 (Iaşi, 1993) pentru experienţa transfigurării trupului Sfântului Simeon Noul Teolog preschimbat extatic în lumină;
Noaptea întunecată a sufletului (Sfântul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, tr. A. Crivăţ, R. Codrescu, Christiana, 2003);
Orbitor, Aripa stângă (Mircea Cărtărescu, Humanitas, 2007).