Trădarea elitelor

Trădarea elitelor

„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu profesorul Ilie Bădescu. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă.”

Fără îndoială, proorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…

Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii duhovnici. După ei ar fi necesar să urmeze elitele spirituale, morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători ştiinţifici…

Da, aţi ghicit: desigur, şi printre dumneavoastră, care citiţi acum aceste rânduri, se află mulţi viitori sau actuali membri ai acestor elite.

Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele este necesar să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice, sursele lui de lumină. Orientarea este nevoie să le fie dictată de iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă: domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu. Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.

Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă maxim. Este corect, dar este necesar să fie adăugate componentele obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau piere.

Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. Este adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor este necesar să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16).

Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”

În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale 1984, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului celeilalte anti-utopii (Minunata lume nouă), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „Este îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.

Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul celei descrise de Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarketuri, fast food, fast love şi Playboy pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe cea a lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât spre una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin sau Mao, din 1984, oamenii sunt dominaţi prin fricăde ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din Minunata lume nouă, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce le place. Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.

Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”, „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct. Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale „Consensului de la Washington”. Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii.

Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?

Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?

Credem că situaţia este chiar aşa. Şi vom invoca în acest sens două exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.

Lunacek

Aşa cum se ştie, în decembrie 2013, Parlamentul European a fost nevoit să respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor UE care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.

Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor UE, a recidivat.

Pe 4 februarie 2014, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.

Ea cere ţărilor membre UE să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia este desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT se impune să fie promovată în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept inerent, nesupus niciunei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională este lipsită. Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din 1984 care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!

Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală, confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.

De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de gen.

„Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”.

Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului” – și ne amintim că în Manifestul comunist al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.

Ne aflăm deci în plină utopie funestă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.

Nu despre gay e vorba!

De fapt, paradoxal, şi aceasta este o idee foarte importantă, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.

Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai mare business mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS). Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.

Este necesar aici să fieclarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismuleste o ideologie, care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.

Homosexualismul ca utopie milenaristă

Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”.
În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev, ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci este transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.

Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei. Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu „fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn Uittenbogaard!) fără niciun risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nicio răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al plăcerii de dragul plăcerii satisfăcute nelimitat. Este Minunata lume nouă a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip 1984, dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu Gheorghe, este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.

Scopul nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului şi a senzualismului haotic, net inferior şi nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971, „trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi retrograde.

Comunismul – o postmodernitate clandestină

Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă”.

Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi iată când colo el revine, reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!

La fel ca şi Manifestul comunist, Manifestul Eliberării Gay îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nicio pretenţie sau obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”. De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.

Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul „modelului” chinez.

Deocamdată încheiem cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul dintre ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.

De aceea comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi o modernitate impregnată clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat până la a nu mai putea fi distins de el.

Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de martirii din închisori.Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.

Toleranţa represivă: Marcuse în varianta Lunacek

Ministrul francez al Educaţiei, Vincent Peillon, recunoaşte explicit ţinta radical anti-creştină: „A schimba însăşi natura religiei, a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a zdrobi definitiv Biserica”. Da, un membru al guvernului francez declară negru pe alb că vrea să schimbe natura lui Hristos şi să zdrobească Biserica. Definitiv! Revoluţia Franceză în variantă corectă politic à la 2014! Ne mai mirăm că francezii au ieşit în stradă cu sutele de mii?

Spuneam că această ideologie provine dintr-un curent important în gândirea occidentală, având precursori notorii. Ca să ne convingem de descendenţa directă din neo-marxism a actualei revoluţii sexuale, inclusiv a homosexualismului, de afinităţile profunde dintre Marxism şi C.P., îl vom invoca pe Herbert Marcuse, „gurul” Noii Stângi americane din anii ’60-’70.

Celebrul filosof neo-marxist german stabilit în S.U.A. considera că proletariatul, sindicatele şi partidele lui şi-au pierdut puterea de reflecţie critică şi combativitatea, devenind integrate în sistemul capitalist. Ca atare, zicea el, clasa muncitoare nu mai poate fi o forţă subversivă, o avangardă capabilă să aducă schimbarea revoluţionară dorită. Cu alte cuvinte – o duce prea bine, nu mai are „vână”, s-a „cocoloşit”.

În schimb, în locul proletariatului, Marcuse a profeţit că Revoluţia va fi înfăptuită de o alianţă între grupuri marginalizate social, „substratum”-ul format din outsider-i, paria, minorităţi persecutate şi discriminate şi intelectualii radicali.

Şi s-a dovedit că a avut dreptate; teoria lui a prins. Exact asta se şi petrece azi. Clasa lui marginalizată cu potenţial revoluţionar, „minoritatea oprimată” care a „ridicat steagul revoluţiei” lăsat jos de proletarii prea „domesticiţi”, au fost (sunt) LGBT-iştii, gay-ii, feministele pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice în numele cărora se promovează noua ideologie a corectitudinii politice marcusiene.

Iar „intelectualii radicali”, „arbitrii” autoproclamaţi ai echităţii, elita cultural-politică postmodernă – socialişti, liberali, populari, într-o veselă (gay!) devălmăşie (cazul Lunacek) – într-adevăr n-au întârziat nici ei să le îmbrăţişeze cauza, cu un entuziasm pe cât de oportunist, pe atât de searbăd şi stereotip în noua sa limbă de lemn „corectă politic”. Marcuse însuşi, printr-o lectură freudiană (răsturnată) a istoriei umanităţii, vedea societatea ideală a viitorului „condusă despotic de un grup de elită care a realizat unitatea Logosului cu Erosul”.

Marcuse recomandă un nou fel de toleranţă, „toleranţa represivă: tolerarea Stângii Neo-Marxiste, a oricărei violenţe şi subversiuni revoluţionare, combinată cu intoleranţa radicală faţă de Dreapta [conservatoare], de instituţiile existente şi de orice opoziţie la socialism”. Utopia sa – un vis al unei Noi Lumi a Fericirii, guvernate de Principiul Plăcerii (Freud) – e numită de Kolakowski „anarhism romantic”, iar de Young, şi mai relevant: „marxism erotizat”. „Azi – spune Marcuse – lupta pentru Eros este o luptă politică”.

Despre Toleranţa represivă s-a spus că este „cea mai neliniştitoare carte a lui Marcuse”; era „legată în negru ca o carte de rugăciuni sau un liturghier [în S.U.A.], concepută să concureze cu Cărticica lui Mao ca «lectură devoţională» pentru studenţii marxismului”! Acum înţelegem de unde vine fanatismul socialistelor Laurence Rossignol, Edite Estrela, Ulrike Lunacek, Zuber? Oare nu vedem limpede că „Raportul Lunacek” e o aplicare exactă a principiului „toleranţei represive” a lui Marcuse? Toleranţă pentru LGBT, dar intoleranţă pentru noi ceilalţi! Cu un neo-marxist precum Marcuse ca „tată”, Marx şi Engels ca „bunici”, şi Marshall Kirk – Erastes Pill ca „naşi”, Raportul Lunacek nici nu putea arăta altfel.

De aceea insistăm pe înţelegerea politică a homosexualismului şi a întregii C.P. ca ideologie revoluţionară, şi nu ca simplă diversiune pentru a abate atenţia de la alte aspecte mai importante (cum susţine o teorie păguboasă). Nu există „alte aspecte mai importante” decât războiul pe care această ideologie îl poartă azi pentru nimicirea fibrei însăşi a civilizaţiei noastre, pentru demolarea ultimelor fortificaţii unde rezistă valorile tradiţiei creştine: naţiunea, familia şi Biserica. Da, Biserica e ultima, fiindcă e cea mai greu de cucerit. De aceea lupta se duce acum pentru surparea familiei şi naţiunii. Se speră că, rămasă fără aceste bastioane, şi Biserica va ceda.

În ultimă instanţă, este necesar să facem referire şi la ceea ce Berdiaev numea „semantica religioasă” a fenomenului C.P.
„Comunismul, în teorie şi practică – spune Berdiaev – nu e numai o apariţie socială, ci şi una spiritual-religioasă. Cel mai profund pericol al comunismului se află în semantica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să rămână neutru din punct de vedere religios; ca formă de religie însă, comunismul se opune creştinismului, depunând efortul de a-l reprima şi distruge”.

Ei bine, moştenind această dimensiune religioasă a comunismului, ideologia revoluţionară homosexualistă şi C.P. în ansamblu au şi ele o „semantică religioasă”, însă bine camuflată sub conceptele secularismului şi relativismului. Am văzut deja societatea „paradisiacă”, tipul de milenarism şi de utopie sexuală pe care le postulează. De altfel, drepturile omului deja au fost numite „religia seculară a timpurilor moderne”. De aceea, spuneam, comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, ci o modernitate insinuată clandestin şi deghizată subversiv în post-modernitatea corectă politic. Nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta lui cea mai malignă, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, pe care l-a impregnat, l-a infuzat, cu care s-a contopit până la a nu mai putea fi distins, devenit invizibil din cauză că e „normalizat” (stadiul 4, ultim, al subversiunii).

Individualismul egolatric, „pneumatic”, neoliberal

Atunci, să recapitulăm: care va să zică, în sfârşit, am înţeles! Aşa cum ştiam, prin urmare, tot comunismul e sursa răului! Am demontat şi denunţat rădăcinile neo-marxiste ale „sindromului Lunacek”. Vinovat, aşadar, e tot socialismul marxist! Ajungem din nou la lumea orwelliană din 1984, dirijată de IngSoc (English Socialism)!

Păi, în acest caz, rezolvarea e clară: „Jos stânga! Jos comunismul! Trăiască dreapta! Sus capitalismul!”.
Da, totuşi nu e atât de simplu. Căci oare ce altă treabă are vrăjmaşul decât să amestece şi să încurce iţele?

Azi, prin capitalism înţelegem adesea, mai mult sau mai puţin intuitiv, neoliberalism. Neoliberalismul economic se traduce azi prin aşa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere şi liberalizare a pieţelor, liberă concurenţă pe piaţă. Ca filosofie, neoliberalismul e definit drept un sistem „în care piaţa e văzută ca valoare şi scop în sine, iar funcţionarea ei e considerată o etică prin ea însăşi, capabilă să acţioneze ca o călăuză pentru toate acţiunile omeneşti şi să se substituie tuturor credinţelor etice existente anterior… În neoliberalism nu există distincţie între economie de piaţă şi societate de piaţă. Există doar piaţa: societate de piaţă, cultură de piaţă, valori de piaţă, indivizi de piaţă care se vând pe piaţă altor indivizi de piaţă. Piaţa nu înlocuieşte doar formele sociale tradiţionale, ci şi conceptul de viaţă privată. Nu este necesar să existe nimic care să nu fie piaţă”. O consecinţă evidentă este că multe acte sociale şi umane sunt, sau tind să devină simbolic, tranzacţii de piaţă.

Ca filosofie morală şi socială, neo-liberalismul se întemeiază pe individualismul normativ. „Individul suveran” este necesar să aibă libertate de alegere supremă; nu e permisă emiterea de judecăţi pentru a nu interfera cu libertatea lui de opţiune. N-ai voie să-l judeci, căci e raţional şi ştie cel mai bine ce e bine pentru el. Liberalismul în general respinge ideea că ar exista valori morale externe (persoanei), ci doar opinii, exprimate public; „piaţa opiniilor” va favoriza (decide?) adevărul. Rezultă un relativism, extrem de compatibil cu „dogma” corectă politică a relativismului postmodern, şi o mentalitate tranzacţional-mercantilistă şi contractualistă privind relaţiile social-umane.

Lumea e văzută în termenii unor metafore de piaţă. A privi naţiunile înseşi ca nişte mari corporaţii e o perspectivă neoliberală tipică. La fel, a privi instituţiile publice ca „firme” ce furnizează servicii cetăţenilor. Într-o lume neoliberală, totul se vinde şi se cumpără; indivizii sunt „antreprenori” sau nu sunt deloc. Desigur, şi această viziune a pieţei e o utopie. Într-un mod înfricoşător de coerent, care nu mai ţine de coincidenţă, ci e o potrivire ce depăşeşte inteligenţa umană, ea e perfect compatibilă cu utopia ideologică homosexualistă a unei societăţi liberalizate erotic.

Respingerea valorilor morale externe îşi găseşte exprimarea în ideea drepturilor omului: toţi oamenii, buni sau răi, au drepturi egale; binele şi răul sunt relative – subordonate, în neoliberalism, valorii supreme a libertăţii individuale.

Iniţial, drepturile clasice ale persoanei erau drepturi naturale, văzute ca drepturi universale. Treptat, însă, drepturile omului s-au extins, incluzând şi „noile generaţii” ale lor: revendicări economice, drepturi sociale şi colective, aparţinând sferei politice şi nu celei naturale. Aşa s-a ajuns la proliferarea a tot soiul de „drepturi” – reproductive, ecologice, drepturi ale copiilor, ale animalelor sau „minorităţilor sexuale”, cu un caracter evident ideologic.

Rezultatul e, desigur, că pe piaţă vor avea câştig de cauză cei mai „competitivi” – şi este exact ceea ce se petrece. Când piaţa decide, se vor impune cele mai puternice corporaţii şi grupuri de interese.

Hegemonia individului în neoliberalism favorizează „privatizarea” stilului său de viaţă – exact ceea ce convine agendei pan-homosexualiste. Familia este un „contract”. Liberalizarea ei convine de minune cerinţelor de „flexibilitate” utile pentru a răspunde cu maximă disponibilitate „competitivă” la fluctuaţiile cererii şi ofertei pe piaţă. Totul se „negociază” şi se tranzacţionează pe piaţa sexualităţii, inclusiv orientarea sexuală şi identitatea de gen. A fi bărbat sau femeie nu mai e un dat natural, ci unul de marketing: alegi să fii ceea ce (crezi că) te face mai „competitiv pe piaţă”. Criteriile alegerii se relativizează după plăcerea individuală şi interesul „antreprenorial”. Individul astfel înţeles devine o ficţiune, un construct artificial, căci nu mai este „persoană”. Doar persoana este „după chipul lui Dumnezeu”; individul – nu. El e doar o cifră: cifra 1. Drepturile omului sunt drepturile persoanei, aceasta este justificarea lor; dacă nu sunt ale persoanei îşi pierd legitimitatea, devin ale „individului” şi pot suferi orice distorsiune şi răstălmăcire.

Şi asta se şi petrece. Observăm cum „decalogul” filosofic neoliberal şi cel LGBT au devenit atât de congruente încât întâmplarea pare exclusă. Reificarea vieţii intime potrivit unei logici a consumului se potriveşte şi ea ca o mănuşă cu tezele revoluţionare ale mişcării gay. În Minunata Lume Nouă a lui Huxley, această obiectualizare a erotismului este şocantă. Noţiuni ca frumuseţea sau iubirea romantică sunt văzute ca patologii marginalizante; singura trăsătură dezirabilă este cea de a fi „wonderfully pneumatic” şi complet socializat. Fidelitatea e de neconceput, libertinajul şi disponibilitatea sunt totale.

Unanimitatea iacobină: corecţia pan-politică în cazul Lunacek

Aşadar, vedem cum comunismul îşi dă mâna cu capitalismul întru Corectitudine Politică. Neomarxismul şi neoliberalismul colaborează întru homosexualism. Partide socialiste, liberale, populare, creştin-democrate, verzi, sunt toate de acord când e vorba de LGBT.

Dovada o găsim chiar în tema de la care am plecat şi la care acum ne întoarcem: Raportul Lunacek. Pe 12 februarie 2014, imediat după adoptarea acestui Raport în Parlamentul European, a avut loc la Bruxelles o dezbatere. Organizator: ILGA-Europe, principalul O.N.G. al LGBT din Europa, abundent finanţat din bugetul U.E. Participanţi: reprezentanţi la vârf ai celor cinci principale partide politice europene: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, Grupul Socialist, Partidul Popular, Verzii, European Left Party. Directoarea ILGA-Europe, Evelyne Paradis, a spus chiar textual: „Mulţumim liderilor politici europeni… Ne bucurăm că egalitatea LGBTI e preluată pe agenda tuturor celor mai mari partide europene, care reprezintă largul spectru politic de la dreapta la stânga”.

Nu vi se pare suspectă această unanimitate a întregii clase politice, indiferent de ideologia fiecărui partid, când e vorba de pan-ideologia homosexualistă şi revoluţia sexuală? (E drept că dreapta conservatoare lipseşte din acest peisaj al pan-intimidării corecte politic – dar cine mai este atent să observe?).

Asistăm, aşadar, la instaurarea dictaturii anomiei social-morale de către noii „iacobini” ai unei corectitudini politice paranoice. Nu mai contează protestele milioanelor de cetăţeni, nici campaniile, petiţiile, fundamentele legitimităţii democratice a guvernelor occidentale şi instituţiilor europene. Tuturor, Parlamentul European – prima instituţie post-democratică supranaţională – le bagă în gură pumnul monolitic al unui mânărit „consens” al întregului spectru politic.

În Raportul Lunacek avem proba concretă că voinţa de putere (Big Brother al lui Orwell) şi credinţa în libido (Our Freud al lui Huxley) nu doar că nu se exclud reciproc, ci coexistă şi chiar fuzionează. E ceea ce s-a petrecut efectiv la votul din P.E. – şi se poate petrece şi la Raportul Zuber.

***

Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la Marcuse şi, de acolo, la dictatura C.P. de azi? Care au fost paşii acestui traseu uluitor, până s-a ajuns ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament privilegiat?

Ca să răspundem, vom face o incursiune în istoria acestei ideologii, pentru a dovedi, fără umbră de îndoială, oricui este de bună-credinţă, evidenta ei continuitate şi coerenţă de-a lungul ultimului secol.

Îl vom evoca pe mentorul lui Huxley, Bertrand Russell, şi uluitoarea sa carte Practica şi teoria bolşevismului, bazată pe vizita făcută de acesta în Rusia curând după Revoluţia din 1917 şi discuţiile cu liderii ei, Lenin şi Troţki. În ea, Russell expunea, încă din 1920, liniile programului ce avea să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Marxism freudian (=Corectitudine Politică) în Vest, Bolşevism în Est.

Vom vedea de unde s-a inspirat şi ce carieră a făcut acest program în deceniile ce au urmat, începând cu Georg Lukacs şi Şcoala de la Frankfurt, şi ajungând la dictatura Corecţiei Politice (C.P.) care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut.

Vom demonstra ceea ce puţini au curaj să spună azi: că împăratul e gol. Că Political Correctness nu e decât Freudo-Marxism Cultural, grefat pe neoliberalism.

Poate sunt date istorice mai greu de asimilat. Şi poate veţi întreba: ce relevanţă au toate astea pentru familia mea? Poate nu una directă. Dar ea există la nivelul clasei politice, în războiul manipulării, acolo unde se luptă propaganda cu adevărul, în falsele argumente care prevalează în dezbaterile celor ce fac legea.

Această „muniţie” nu vă ajută dacă nu sunteţi în tranşee, în linia întâi. Dar pe cei care sunt – poate că da.

Şi, poate din această sumară istorie a ideilor vor înţelege şi apologeţii români ai C.P., autoerijaţi în „custozi” şi administratori ai noii Revoluţii Culturale Corecte Politic, că atunci când impun liberalizarea avortului, drepturile „minorităţilor sexuale” sau „Luna Nymphomaniac” la Muzeul Ţăranului Român nu fac decât să aplice vechi teze neo-marxiste. Poate vor înţelege şi partidele care s-au perindat la guvernare că distrugând Muzeul Ţăranului Român, demantelând sistematic forţa lui simbolică prin otrăvire cu acţiuni de C.P., dovedesc că au schimbat doar generaţia de lideri, nu şi ideologia marxistă. Că degeaba nu mai sunt comuniste în plan economic dacă susţin Marxismul Cultural.

Şi poate va înţelege şi o clasă politică antinaţională şi anticreştină că e timpul transformării. Domnilor politicieni, nu mai vrem Marxism, nici măcar Cultural. Nici „tehnocraţi ai jafului” şi ai urii de neam. Ţuţea şi Eliade aveau dreptate. Vrem să alegem conducători care dovedesc că-L iubesc pe Hristos, iubesc Biserica şi această ţară. Nu vrem s-o preschimbăm în Sodoma. Mai bine vă schimbăm pe voi.

Bertrand Russell: O strategie planetară – Bolșevism în Est, Freudo-marxism în Vest

Bertrand Russell

Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la Marcuse şi de acolo la dictatura Corectitudinii Politice de azi? Care au fost paşii acestui traseu uluitor până s-a ajuns ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament privilegiat şi protejat?

Răspunsul presupune o incursiune în istoria acestei ideologii, cum o face William Lind, care dovedeşte oricui este de bună credinţă, continuitatea şi coerenţa ei de-a lungul ultimului secol. Aşadar, se confirmă că Aldous Huxley a avut dreptate, că a văzut mai bine decât Orwell. Să fi fost Huxley un vizionar? Sau, pur şi simplu, a fost mai bine informat?

Bunicul lui Huxley, agnosticul Thomas Huxley – supranumit „buldogul lui Darwin” la vremea lui, în secolul al XIX-lea – a jucat un rol crucial în impunerea darwinismului şi secularizării în Anglia şi în lume. Iar fratele lui Aldous Huxley – Julian Huxley – a fost, la rândul lui o figură proeminentă a sintezei evoluţioniste, primind importante distincţii pentru popularizarea evoluţionismului ateu prin selecţie naturală (Medalia Darwin – Royal Society). La vremea lui, Julian a fost un militant prestigios pentru contracepţie şi avort (Premiul Lasker Foundation pentru Planificare Parentală – World Population), eugenie (Preşedinte al Societăţii Britanice pentru Eugenie, 1959-1962) şi pentru guvern unic mondial.

Alte influenţe asupra lui Huxley includ pe fabianul (socialist utopic) H.G. Wells, Republica de la Weimar şi libertinajul Berlinului anilor ’20, unde l-a putut întâlni pe sinistrul ocultist Aleister Crowley şi o înfloritoare cultură a drogurilor… Aşadar este cert că în 1931, când şi-a scris distopia, Aldous Huxley ştia bine ce ni se pregătea: avea informații chiar de la sursă.

Încă din 1915, Huxley a cunoscut un alt marxist celebru, Bertrand Russell, care va avea asupra sa o influenţă durabilă. Uluitoarea carte a lui Russell, apărută în 1920, Practica şi teoria bolşevismului, e bazată pe vizita făcută de acesta în URSS după Revoluţia din 1917 şi discuţiile avute cu Lenin şi Troţki. Noul stat ateu bolşevic, impus prin înşelăciune şi teroare, atentate, manipulare şi genocid, i se părea lui Russell o „încercare splendidă şi nobilă”, comunismul – „un ideal pentru care merită luptat, demn de admiraţia şi recunoştinţa părţii progresiste a omenirii”, iar ideile fundamentale ale bolşevismului – „deloc impracticabile ci, dacă s-ar realiza, ele ar spori nemăsurat de mult binele umanităţii”.

Din experienţa sa sovietică, întâlnirile cu Lenin şi cu a Treia Internaţională Socialistă, Russell a tras concluzia că revoluţia socialistă – pe care o considera drept cea mai mare binefacere pentru omenire – putea reuşi doar într-o ţară prosperă. Din acest motiv, credea Russell, ea era posibilă doar într-o ţară ca America, dar numai treptat, după ce aceasta va deveni mai întâi socialistă, adică după ce gândirea oamenilor va fi schimbată, astfel încât majoritatea să fie în favoarea comunismului, iar oponenţii prea slabi să-l poată împiedica.

Russell era convins că Lenin greşea nu în scopul său final – instaurarea comunismului în întreaga lume fiind şi propriul său ţel – ci ca metodă: teroarea şi violenţa. „Natura umană nu poate fi complet transformată prin forţă”, scria Russell în 1920 despre modul în care se impusese bolşevismul în Rusia. „Oamenii vor divertisment [amusement] şi prin asta trebuie ei să fie manipulaţi”. Exact ce avea să scrie şi Huxley mai târziu. El considera bolşevismul drept o formă rudimentară, chiar barbară, de socialism.

O asemenea formă violentă, autoritară, era – conform lui Russell – potrivită pentru o Rusie primitivă, lipsită de libertăţi personale şi de o tradiţie democratică, obişnuită cu sistemul absolutist ţarist. Din acest motiv, în Rusia „bolşevismul era bun fiindcă împiedica haosul mai bine ca oricare alt sistem”. În schimb, în Anglia, SUA sau altă ţară cu tradiţii democratice, comunismul ar fi fost necesar să fie „mult mai tolerant” şi ar fi putut ajunge la putere doar printr-o schimbare graduală a psihologiei oamenilor. Motivaţia pe care s-ar baza acest proces – scrie Russell – este necesar să ia în calcul „cele patru patimi” şi să urmărească abolirea tipului de moralitate impus de burghezie (cei ce deţin capitalul). De aceea, Russell credea că este nevoie să fie aplicată psihanaliza în politică.

Este uluitor cum Russell expunea, încă din 1920, liniile întregului program ce avea să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Bolşevism în Est, Freudo-marxism în Vest. Acest program a făcut o carieră spectaculoasă în anii şi deceniile care au urmat, începând cu Georg Lukacs şi Şcoala de la Frankfurt, şi ajungând la dictatura Corectitudinii Politice, care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut cu un secol în urmă.

De aceea, credem că avem datoria de a afirma explicit ceea ce puţini au curaj să spună azi: că împăratul este gol. Că Political Correctness nu e decât Freudo-Marxism sau Marxism Cultural, grefat pe neoliberalism.

Conchita Wurst: O anti antropologie de la „seceră și ciocan” la „scoică și cârnat”. Acvila comunistă și Phoenixul

1. „Wurst”: brandul Transvisionului freudo-marxist

Să luăm un ultim studiu de caz pentru a ilustra modul în care este aplicat cu consecvenţă road-map-ul elaborat de Marcuse & Co. privind „toleranţa represivă” şi noua clasă revoluţionară care a înlocuit proletariatul întru înfăptuirea revoluţiei totale, minoritatea „oprimată” care „a realizat unitatea Logosului cu Erosul”: Thomas Neuwirth, alias „Conchita Wurst”, câştigătorul Eurovisionului 2014.

„Eurovisionul este un aranjament între nişte grupuri de şmecheri ce promovează o agendă politică proprie în numele majorităţii. Fără «femeia cu barbă» n-ar fi ştiut nimeni că a avut loc finala Eurovision.”

George Damian are dreptate. Eurovisionul n-are nicio legătură cu muzica, e pură corecţie politică, dictatura minorităţii deviante.

2. Rusia între Lenin şi Hristos: un imperiu schizofrenic

Desigur, una din acuzaţiile inevitabile va fi şi aceea că aş „ţine cu Vladimir Putin”, fiindcă acesta e discursul la modă: dacă pledezi pentru bun-simţ, nu eşti homofil, critici corectitudinea politică sau îl susţii pe Iulian Capsali fiindcă e ortodox, înseamnă automat că eşti filorus şi de partea „Putinist-ortodoxismului”. De aceea este necesar să precizez, măcar pentru cititorii oneşti: Nu sunt absolut deloc de partea lui Putin. Nu sunt împotriva Europei de Vest, a Statelor Unite sau a democrației. Admir cultura occidentală la fel de mult ca oricare din cei ce mi-ar putea aduce asemenea acuzații şi o cunosc mai bine decât cei mai mulți dintre ei. Sunt doar împotriva ideologiei agresiv anticreştine, corecte politic, homosexualiste, proavort şi „gender”, care ne invadează azi dinspre segmentul secularizat al unui Occident ce se vrea „post-creştin”. Sunt de partea unei Românii normale. Sunt ortodox practicant şi nu am a mă ruşina de asta.

Cine are discernământ sesizează imediat şi foarte clar cât de rudimentare şi reducţioniste sunt generalizările şi echivalările stupide de tipul: Ortodoxie = Putin. Mai întâi, fiindcă ortodoxia lui Putin stă sub semnul conjuncturilor şi intereselor politice; iar apoi, fiindcă nu oricine face parte din Biserica Ortodoxă Română face parte automat şi din Putin Fan-club, chiar dimpotrivă. De altfel, s-a observat deja că cei ce se opun în Europa sancţiunilor contra Rusiei sunt tocmai socialiştii, adică cei ce promovează mai abitir agenda homosexualistă. Deci, cine e fan Putin? Tocmai sponsorii lui „Wurst”.

Şi, dacă e vorba de Putin, este necesar să fie spus că el face un imens deserviciu Ortodoxiei, familiei tradiţionale şi valorilor conservatoare pe care le apără, cât timp dă apă la moară celor ce le asociază, din pricina lui, cu politica tancului, violenţei, expansiunii şi războiului. Şi Eurovisionul nu e singurul caz în care se fac asemenea asocieri nefericite. „Schizofrenia” ruşilor, despre care vorbea Dan Puric foarte pertinent într-o conferinţă, este extrem de gravă: incapacitatea ruşilor de a sesiza contradicţia fundamentală, ireconciliabilă, dintre creştinism şi comunism, „Seceră şi ciocan” şi Cruce, expansionism militarist şi duh ortodox, poate duce Rusia la dezastru. […]

3. România către SUA: vreți ataşate lesbiene sau aliat geostrategic?

În acelaşi timp, e vremea ca şi politicienii români să înveţe să pună la rândul lor condiţii aliaţilor şi partenerilor occidentali, să negocieze parteneriate reale de pe poziţii corecte, nu în genunchi. România nu mai este consumator de securitate pentru NATO, ci furnizor de securitate, nu doar în regiune, ci şi pe alte continente. De aceea, dacă Statele Unite oferă României garanţii de securitate, aşa cum au reiterat la Bucureşti vicepreşedintele Joe Biden şi alţi oficiali americani, şi dacă doresc un aliat de nădejde, puternic şi devotat, cu rol geostrategic, aşa cum România vrea şi poate să fie, atunci America este necesar să înveţe să respecte România ca pe un adevărat aliat şi partener, nu s-o trateze ca pe o mămăligă amorfă în care poate imprima pecetea oricărei aberaţii culturale şi sexuale ce i se năzare vreunui filosof neomarxist ciudatqueer.

Domnule Joe Biden, dacă monitorizaţi presa română aşa cum s-ar cuveni, atunci vă rugăm ţineţi cont şi de prezenta solicitare a poporului ortodox din România: respectaţi-ne tradiţiile şi libertatea de credinţă religioasă, care e garantată inclusiv în Constituţia americană. Daţi-ne pace cu Corectitudinea Politică. Nu ne mai impuneţi modele culturale ateiste, neomarxiste, străine civilizaţiei noastre, pe care poporul nostru le respinge în mod organic. Nu mai trimiteţi în România ataşate culturale lesbiene care impun evenimente LGBT pe agenda instituţiilor noastre culturale (Muzeul Ţăranului Român) şi ne dau lecţii de „toleranţă”. Poporul nostru e tolerant şi îngăduitor, dar nu acceptă propaganda agresivă LGBT promovată neinspirat de Ambasada SUA la Bucureşti. Nu mai faceţi presiuni oficiale sau lobby neoficial pentru cauza homosexualismului, pedofiliei, studiilor de gen extremiste, feminismului radical şi altor ideologii corecte politic.

Joe Biden

Lăsaţi-ne să trăim creştineşte, fără să discriminăm sau să persecutăm pe nimeni, dar şi fără să ne fie frică să ne trimitem copiii la grădiniţă sau şcoală ca să nu fie spălaţi pe creier de educatori şi profesori, la rândul lor spălaţi pe creier sau pur şi simplu cinici. Nu mai exportaţi în România curente incompatibile cu moştenirea noastră spirituală şi paideuma milenară ce ne caracteriza ca popor cu secole înainte ca naţiunea americană să se fi născut.

Respectaţi-ne şi vă respectăm şi noi. Suntem admiratori ai culturii americane şi apreciem contribuţia ei excepţională la civilizaţia globală. Iubim poporul american pentru marile lui calităţi. Acceptați-ne şi dumneavoastră ca civilizație creştină tradițională şi respectați-ne valorile – care sunt cele bimilenare ale creştinismului ortodox. Veţi continua, astfel, să aveţi în noi aliaţi de nădejde şi o opinie publică favorabilă şi fidelă Americii. Vorbesc de o opinie publică reală, nu de prezenţa excesiv de vocală în spaţiul mediatic a celor câteva ONG-uri ale lobbyului homosexualist şi sexualist de tip Kinsey-ist, ce exprimă doleanţele extremiste ale unei minorităţi infime.

Precizăm că acesta nu este nicidecum un „discurs al urii”: nimeni nu are nimic cu aceste minorităţi, care pot trăi în privat cum doresc, ci doar cu pretenţia lor de a impune majorităţii drept „normalitate” standardele lor obraznice, lipsite de ruşine şi bun-simţ. Iar pragmatic vorbind, ştiţi bine că nu lesbienele vor lupta pe fronturile Alianței, ci Forțele Armate Române, care împărtăşesc ferm valorile familiei tradiţionale. E în interesul dumneavoastră şi al democraţiei să le respectaţi această alegere morală.

Domnule Biden, respectaţi-ne şi veţi găsi mereu aici parteneri de încredere. Sunt pe agendă aspecte importante. Avem de făcut faţă unor ameninţări grave de securitate şi unor provocări fără precedent, în contextul riscului prezentat de armele moderne de distrugere în masă, nucleare sau nu. Scutiți-ne de ingerințe culturale sordide. Haideţi să ne concentrăm pe aspectele serioase. Va fi în avantajul dumneavoastră, al poporului american, al democraţiei şi libertăţii în lume. Al unei libertăţi reale, nu al uneia înţelese greşit în sensul distrugerii ţesutului social şi familiei creştine tradiţionale. Românii sunt iubitori de pace; nu doresc un nou război mondial cu efecte catastrofale. De aceea, haideţi să găsim împreună soluţii echilibrate pentru a păstra pacea sub aspect militar, odată cu cea socială, în această regiune.

Domnule Biden, politica culturală pro-homosexualistă, Freudo-Marxistă a actualei administraţii americane are în România efecte contra-productive, destabilizatoare. Chiar dacă ele nu se văd de la Washington, se văd prea bine de la Bucureşti. Vă asigur că va fi în avantajul reciproc să renunţaţi la ea, cel puţin în România. E regretabil că niciun politician român n-a avut curajul să vă spună deschis aceste aspecte. Dar ele exprimă sentimentele majorităţii românilor, inclusiv ale soţiilor şi părinţilor tinerilor militari români ce-şi riscă viaţa în diverse teatre de operaţiuni NATO, cărora le-aţi mulţumit public la Bucureşti. Nu le mai jigniţi cu pledoarii pentru stiluri de viaţă deşănţate, în numele unei non-discriminări pe care n-o mai cumpără nimeni, nici măcar cei în cauză. Căci, da, primii care se leapădă de principiul non-discriminării sunt homosexualii înşişi. Ei îşi declară pe faţă intenţia de a discrimina majoritatea.

Dacă nu mă credeţi, citiţi The Overhauling of Straight America, de Marshall Kirk şi Erastes Pill. Sunt americani. Vă rugăm insistent, încetaţi a le implementa agenda subversivă în România. Noi, românii, suntem în mod neechivoc în favoarea unui curs pro-occidental, pro-democraţie. Dar vă rugăm, recitiţi-i pe părinţii fondatori ai Republicii Americane ca să vedeţi cu ce valori este sinonimă democraţia: în niciun caz cu imoralitatea, perversiunea, promiscuitatea, manipularea de masă şi politicile anti-creştine. Oare nu Thomas Jefferson spune că virtutea este „liantul” ce ţine laolaltă o republică? Că libertatea şi republicanismul necesită o societate virtuoasă, iar creştinismul are „cel mai sublim cod moral dat omului vreodată”? Oare n-a spus şi John Adams: „Nu avem niciun guvern cu atâta putere încât să fie capabil a ţine în frâu patimile omeneşti nestrunite de morală şi religie. Constituţia noastră e făcută pentru un popor moral şi religios. E cu totul nepotrivită pentru a guverna orice altfel de popor”. Aceasta e America pe care o iubesc românii, spre care au privit cu admiraţie şi încredere. Este America despre care s-a spus: „Am căutat cheia măreţiei Americii… Abia când am intrat în bisericile Americii şi am auzit amvoanele înflăcărate de dreptate (aflame with righteousness) am înţeles secretul geniului şi puterii ei. America este mare fiindcă este bună. Dacă America va înceta să fie bună, America va înceta să fie mare.”

Democraţia americană s-a clădit pe libertatea religioasă şi de conştiinţă: prima libertate înscrisă în faimosul Bill of Rights american e libertatea religioasă.

Domnule Biden, vreme de 45 de ani, sub comunism, noi, românii, am visat prea mult la democraţie, pentru ca acum s-o vedem terfelită în noroiul ideologiei homosexualiste şi trans-sexualiste. Am dorit prea mult să scăpăm de Marxism, pentru ca acum să-l vedem reintrodus… pe uşa din dos. Şi de către cine? Tocmai de către aliaţii noştri americani?! Credeţi-ne, ştim să-l recunoaştem mai bine decât dumneavoastră, în noul lui avatar. Fiindcă suntem păţiţi. Îi cunoaştem prea bine scopurile demonice, anticreştine, ca să ne mai lăsăm păcăliţi a doua oară. Deci, vă rugăm, slăbiţi-ne cu Neo-marxismul.

Autor: Andrei Dîrlău Publicat la: https://lifeplusmd.wordpress.com/2020/01/22/discriminarea-intoleranta-si-toleranta-represiva-concepte-marxiste-ale-scolii-de-la-frankfurt-care-au-reaparut-altfel-deghizate/